Blog

Domnul Panaitescu stă la curte. După ce deschide porţile mari metalice, ne întâmpină un câine-lup, iar înăuntru sunt două case foarte apropiate una de cealaltă şi vopsite într-o nuanţă de turcoaz. Casa din stânga stă să pice. Pereţii sunt înclinaţi, tavanul este lăsat, iar unele geamuri sunt crăpate. În ea stă domnul Lucian sau nea Lucică după cum îi spun familia şi prietenii. Casa în care locuieşte are aproape 200 de ani. E poate una dintre cele mai vechi case din Bucureşti şi este făcută din pământ şi paiantă. A fost a stră-străbunicii. ”Eu am 80 de ani. Mama ar fi avut 105 (şi arată spre un tablou de pe perete cu un cuplu căsătorit, în costum de ginere şi de mireasă), mama-mare vreo 140, mama ei 160 şi bunica ei în jur de 180. Deci, cam vreo 200 de ani are casa asta”. Are probleme cu şoarecii, iar când plouă, stă cu vase în care picură apa. Casa în care stă a fost mare, a avut mai multe camere, el stând într-o cameră acum. Locuieşte cu bărbatul verişoarei acestuia, acesta fiind în cealaltă jumătate de casă.

poza 3

”Îmi plăcea şcoala de frica unchiului”

Familia din care provine domnul Lucian e o familie cu oameni învăţaţi, bogaţi, unde toţi copiii erau trimişi la studii. Unul din unchi era preot, altul era director la mecanica fină, una dintre verişoare a fost contabilă la Comerţul Exterior, şefa serviciului financiar al unui important om de afaceri, tatăl lui avea o blănărie, iar ”tata-mare” (după cum obişnuieşte să spună) era vestarul curţii regale. El lucra toate ţinutele personalului. Avea vreo zece ucenici care au ajuns ”oameni mari”, la case de modă.
Unchiul lui care era preot, Costel, juca şi fotbal la cea mai mare echipă din Capitală şi îl ştia tot cartierul de frică. După ce a murit, domnul Panaitescu nu s-a mai ţinut de şcoală, pentru că acesta îl impulsiona şi îl motiva să învețe. Îmi povesteşte cu zâmbetul pe buze că, într-un an, când nu a luat niciun premiu la şcoală, tatăl lui i-a cumpărat mai multe cărţi şi le-a legat cu sfoară, apoi s-a dus la Costel şi i-a spus că asta a primit de la şcoală drept premiu. ”Atât de rău era. Toţi ai mei au fost cu facultăţi, numai eu nu”. Apoi îmi spune pe un ton apăsat – şi îşi încruntă privirea – că, totuşi, nu este romancier pe care să nu-l fi citit.
Părinţii lui s-au despărţit când el avea un an și s-au mutat în locuințe separate. Distanţa dintre cele două case era de două staţii de tramvai. Aşa că dumnealui era plimbat dintr-o parte în alta. Povestește cu emoţie în glas şi cu mâinile împreunate că atunci când era întrebat de mamă unde doarme, spunea că la tata şi invers. ”Copilul când e mic, e şmecher.”
A jucat fotbal până în ‘64. Prima dată a jucat la juniori. Avea 16 ani, dar juca la echipe de sectoare. Până şi fiecare cartier avea echipa lui. Atunci avea şi un serviciu. Serviciul lui era să spună când nu mergea o ţâşnitoare de apă. Cu fotbalul i-a mers bine. Dar la 20 de ani a fost luat militar. A jucat la Steaua Roșie Bacău, divizia A, apoi la Metalul Târgovişte. Spune că nu a ştiut ce e armata. Apoi a ajuns la Dinamo Obor. „Şi unchiul meu a fost fotbalist. Eu mă trag din neam de fotbalişti.”
Fotbaliştii nu munceau, dar aveau salarii bune. Mergeau în oraş, la restaurant, aveau bonuri, dar majoritatea nu le cheltuiau. Mergeau la ospătari, dădeau bonurile, iar ei le dădeau bani pe ele şi se duceau la baruri. Erau cunoscuţi în tot oraşul, erau respectaţi, iubiţi. „Am trăit atunci o viaţă foarte, foarte frumoasă. Acuma (oftează), este nu greu, foarte, foarte greu. Prea mică pensia…”. Are pensia foarte mică pentru că cel care i-a ţinut evidenţa în anii de muncă a murit când domnul Panaitescu a ieşit la pensie, iar toate hârtiile care atestau vechimea au fost pierdute. A pierdut aproape 20 de ani de muncă.
Când a terminat cu fotbalul, s-a angajat la Monetăria Statului pentru că i se părea că e salariul mai mare. ”Dar acolo te zăpăceau banii. Nu puteai să iei o monedă de 10 bani”. De acolo, s-a dus la Electronică şi de la Electronică a ajuns la o alimentară din sectorul 3, unde era șef de hală pe atunci, unde a stat până a ieşit la pensie. A avut însă şi o afacere proprie, de produse din cauciuc (”cauciucărie”, după spusele dumnealui), chiar la el în curte. Avea o echipă de opt muncitori şi comenzi din toată ţara.
Apoi povesteşte despre perioada războiului, despre bombardamente şi despre faptul că nemţii erau mult mai prietenoşi cu românii decât ruşii. „Când erau bombardamentele prin ‘40, ne suiau în maşini şi ne duceau la pădure la Cernica. La ieşire din Pantelimon, ne-a lovit o bombă pe pod şi am ajuns cu maşina în gârlă. Erau maidane cu tranşee săpate în care se ascundea lumea, dar intrai până la brâu (îmi arată cu palma stânga până la brâu,) apoi te aplecai. Atât de rău te prosteşte. Când auzi avioane, să te bagi sub masă de parcă te-ar apăra masa. Vezi, Doamne, să nu ne cadă bombele în cap. Încercai să te aperi, dar nu aveai cum să scapi de bombardamente.”

”Cum nu mi-a plăcut cartea, aşa nu mi-a plăcut să fiu însurat”

Dansul a fost o parte importantă din viaţa lui nea Lucică. Era un dansator foarte bun şi mereu prezent la toate saloanele de dans din Capitală. Fetele din încăpere aşteptau nerăbdătoare să danseze cu dumnealui. „Era un moment în care se striga „fetele angajează”, iar fetele trebuiau să invite băieţii la dans. Când auzeau asta, veneau la mine şase-şapte fete”. Saloanele de dans, versiunea mai veche a cluburilor de astăzi, erau deschise marţi, miercuri, joi, sâmbătă şi duminică, însă nu seara, ci după-amiaza. Cu repeziciune în glas şi cu o sclipire în ochi, relatează cum nu scăpa nici o seară de dans. Stătea până la patru-cinci ore pe zi. Face o comparaţie între plăcerea de a juca tenis două ore şi plăcerea lui de a dansa.
Este mulţumit că a avut servicii foarte bune şi că nu a lucrat toată viaţa într-un singur loc. Însă spune că, la bătrâneţe, singurătatea îl omoară. Nu are copii sau familie. Când a venit din armată, a cunoscut-o pe sora celui mai bun prieten, o fată foarte frumoasă. A iubit-o, însă fiecare locuia în casa lui. Anturajul, fotbalul, plecările l-au făcut să nu îi placă acasă, ideea de „acasă”, de a sta mai multe zile în acelaşi loc. Trebuia să fie plecat, cu prietenii sau nu. Când pleca de acasă, ea venea şi îi făcea curat, spăla, gătea. Au ţinut-o aşa vreo 20 de ani, dar nu crede că au stat împreună în aceeaşi locuinţă trei ani adunaţi. Erau perioade în care nu venea acasă nici trei-patru zile. După o pauză lungă, privind în pământ spune că ”acum sufăr. Regret. Problema la mine este şi că sunt foarte orgolios. A insistat să stau cu ea acum, la bătrânețe, dar nu vreau să mă simt în plus, ne-egalul ei, nu vreau să deranjez.”

poza 2

”Niciodată nu am crezut că îmi voi dori moartea”

„Îmi doresc atât de mult să nu mai fiu. Nu am de ce să mă apuc, ce să fac. Când mă trezesc, stau până la 10 în pat, apoi mă scol, îmi iau medicamentele şi pe urmă aştept să se facă ora unu să mă duc să mănânc, apoi mă duc prin parc. Ori joc un şah, mă plimb, mă uit la remy, aştept să se facă ora şapte-opt seara ca să pot să vin acasă”. Un televizor i-ar fi util, să nu se mai simtă singur și să fie la curent cu noutățile. Are masa asigurată de fiii celui mai bun prieten, care l-au considerat pe bătrân un tată pentru ei, prieten care a murit între timp, dar şi de Organizația Suedeză pentru Ajutor Umanitar Individual. Pierde vremea pe afară pentru că nu are cu ce se încălzi. Are un calorifer electric, dar care consumă foarte mult, iar el nu îşi permite să plătească atâta curent dintr-o pensie atât de mică. Se încălzește la un reşou foarte vechi, pe care îl luase iniţial ca să încălzească cafeaua pe el.
Are un frate vitreg din partea mamei. Nu are niciun cuvânt rău la adresa lui, însă nu l-a suportat pe tatăl lui şi invers. „Nu ne-am avut ca fraţi”. Nu îi pare rău că şi-a trăit tinereţea în cartier. Scoate o cutie de lemn în care ține adunate poze vechi, alb-negru, sepia, cu marginile ondulate sau drepte. Ne prezintă fiecare poză în parte şi spune cine este în ea, părinţii, verişorii, bunicii, prietenii din tinereţe. Nea Lucică spune că nu mai are nevoie de nimic. Poate de un televizor, dar nu este esenţial. El a simţit că viaţa lui a fost frumoasă până la 60 de ani. Apoi, i s-au pus în cale „borduri”, după cum le numeşte. „În primul rând, îţi mor prietenii. Aici în cartier aveam 100 de prieteni. Nu mai am niciunul. Toţi mi-au murit. Ieşi pe stradă, te uiţi în stânga, în dreapta şi nu cunoşti pe nimeni”. Familie nu mai are, mai are rude, dar nu sunt în relaţii apropiate.
Până să plecăm, îşi strânge mâinile, se uită în gol şi îmi spune: „Eu aş zice aşa, după mine, să dea Dumnezeu, toată lumea (şi apasă cuvintele acestea două), nu am duşmănie pe nimeni, să trăiască cel puţin pe jumătate cum am trăit eu, cum am fost. Acuma, să ferească Dumnezeu!”
Ieşim din casă, iar afară ne aşteaptă foarte prietenos căţelul-lup, care sare să se joace cu stăpânul lui. Mai stăm câteva minute, îmi arată curtea și ce a mai rămas din casă şi mă conduce către poartă. „Tare urâtă e bătrâneţea. Profitaţi de tinereţe. Duceţi-vă, plimbaţi-vă! Deschideţi ochii!”

 Anca ARAMBAȘA

 

 

 

 

Visele Batranilor

2 Comentarii

Lasa un comentariu

Proiect realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe,
sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.