Blog

Sincer, romantic și patriot – așa se autocaracterizează dl Dumitru Ispas. După ce a trecut prin multe, în cei 83 de ani, declară cu ușurință că, dacă cineva ar avea nevoie, i-ar oferi viața fără să stea pe gânduri. Lucrurile materiale nu-i aduc nicio alinare, s-ar bucura, însă, să rămână în amintirea oamenilor. Dorința domnului Ispas este să-și publice poeziile scrise de-a lungul timpului. Și domnul Ispas vrea să iubească, să se simtă iubit.

Dl Ispas Evelina Miruna

„Tata era un om închis, sever. Nu l-am văzut niciodată zâmbind… ”

S-a născut în comuna Uda-Paciurea, județul Teleorman, pe 14 februarie 1932, într-o familie de țărani. Având un prenume mai rar întâlnit astăzi – Ispas, dl Dumitru spune că acesta i-a fost ales de nașul de botez: „Pe vremea aceea și preotul contribuia la alegerea numelui copiilor. El insista să fie alese nume din calendar. Tata a vrut să-mi pună numele pe care-l voia nașul meu. Așa m-am ales cu acest prenume. Mulți cred că e numele de familie”. Micul Șinică, așa cum îl alinta mama sa, nu a avut parte de o copilărie prea fericită. Tatăl, Florea Dumitru, deși membru al consiliului bisericii, obișnuia să bea și să îi bată pe toți: fie pe mamă, fie pe cei șase copii (Ispas era al cincilea). „Tata era un om închis, sever. Nu l-am văzut niciodată zâmbind. Când venea acasă, își vărsa focul prin bătaie, pe cine nimerea. Mama, săraca, a suferit o viață din cauza lui. Ea ne lua apărarea mereu. Era o femeie blândă, era tare bună”.

O urmă de speranță le-a înseninat fața copiilor, când tatăl a primit ordin de înrolare. Cu o noapte înainte de plecare, cu capul sub pătură, prefăcându-se că doarmea, micul Ispas și-a auzit tatăl spunându-i mamei: „Paraschivo, eu mâine plec și nu se știe dacă mă mai întorc. Vezi ce faci, băieții sunt mari de acum. Pe Ion să-l dai la Turnu Măgurele, la școala de cizmărie, pe Mărin să-l ții pe lângă casă, să aibă grijă de vite, iar pe hoțul ăsta mic (Ispas) să-l dai copil de trupă (în regiment, ajutor la bucătărie, la grajduri, ca atunci când ar fi crescut, să fi intrat în cadrul armatei)”. Însă, din nefericire, bucuria copiilor a ținut numai două zile, pentru că nea Florea a fost trimis acasă, pentru că era prea bătrân.

Domnul Ispas a terminat cele șapte clase de gimnaziu în satul natal. Pentru că părinții nu au avut posibilitate financiară, nu au avut cum să-l dea mai departe, deși acesta învăța extrem de bine. Pentru că stătea acasă, a fost luat de soțul Dochiei, sora a doua, să lucreze în construcții, dar nu i-a plăcut. Apoi, cu niște băieți, a plecat pe șantier, unde lucra la bucătărie, dar pentru că nu avea contract, s-a întors acasă.

Armata cu tătucul Stalin

La 19 ani a primit înștiințare că urma să fie luat în armată. Mare le-a fost mirarea tuturor, pentru că vârsta pentru armată era de 20 de ani. Dar, pentru că trebuia să se supună ordinului primit, a plecat. A fost încorporat la Timișoara, în regimentul de artilerie antiaeriană. După un an, părinții au primit acasă altă înștiințare de înrolare în armată pe numele lui Ispas. Astfel, într-un final, după căutări în acte, s-a aflat că prima înștiințare primită era, de fapt, pentru un alt Ispas, născut pe 25 martie 1931, decedat la 11 luni și abia cea de-a doua era cea destinată lui Ispas al nostru. De la Timișoara a fost trimis la Cluj, împreună cu alți doi colegi, Nanu Aurelian, de la Galați și Țoc Nicolae, de la Bușteni. Acolo au fost întâmpinați de un căpitan, căruia i-au spus, imediat după ce l-au văzut, tătucu’ Stalin: „Știți cum semăna? Parcă era Stalin în picioare”.

A făcut trei ani de armată, perioadă din care păstrează multe amintiri, pe care le povestește cu emoție și nostalgie. Gesticulează, ochii îi lăcrimează, privirea îi e îndreptată în depărtare, dovadă că retrăiește acele întâmplări de parcă s-au petrecut de curând.

„După ce m-am lăsat la vatră, a venit acasă un frate care lucra la București”. Acesta l-a luat cu el și așa a ajuns dl Ispas în capitală, de unde nu a mai plecat. A lucrat două săptămâni, la început, într-un depozit de cherestea, ca distribuitor, unde câștiga minimul pe economie la acea vreme, 208 lei. Apoi, patru ani, a fost agent de circulație. În anii ’60 s-au făcut reduceri ale efectivelor militare, așa că „tot ce-a fost tânăr a fost trecut în rezervă”. Așa a ajuns dl Ispas să lucreze la fabrica de textile Apaca, de unde a ieșit și la pensie. El a lucrat la secția de tricotaje, iar soția, la croitorie.

Veșnicul îndrăgostit…

Domnul Ispas este născut într-o zi care celebrează iubirea și pasiunea, zi în care îndrăgostiții își arată dragostea ce și-o poartă în cele mai originale moduri. Nici că exista o zi de naștere mai potrivită pentru dumnealui, care este „un veșnic îndrăgostit”(cum se autodeclară), un romantic și un sensibil, ieșit parcă din cărțile pe care le citesc tinerele femei, pe nerăsuflate. Deși vorbim de un om care a trecut demult de prima tinerețe, acesta trăiește la fel de intens și sincer momente pe care mulți dintre noi le atribuim numai primei perioade a vieții, apoi le îngropăm într-un morman de neîncredere și superficialitate. Domnul Ispas nu a îngropat nimic, nu și-a segmentat viața și sentimentele în etape; nu există trăiri doar pentru tineri ori trăiri doar pentru bătrâni. Nu se plictisește niciodată pentru că nu are timp. Scrie poezii, face plimbări prin parcurile bucureștene, merge la piață, participă la activitățile organizate la centrul din Ghencea, se mai întâlnește cu câte o doamnă și suferă atunci când nu îi sunt împărtășite sentimentele.

„Dumitre, să știi că eu plec… ”

Prima sa mare dezamăgire a fost la sfârșitul clasei a III-a. Atunci, învățătoarea sa, Elena, a trebuit să îi părăsească. Amintirea tinerei dăscălițe îl face să își stăpânească lacrimile cu greu. Era extrem de frumoasă, avea părul blond, se purta foarte elegant și avea un parfum franțuzesc. Acesta a fost, cu siguranță, motivul pentru care colonelul Pătrașcu, comandantul regimentului din zonă, a pus ochii pe ea și a cerut-o de soție. Ea a acceptat, așa că în vacanța dintre clasa a III-a și clasa a patra, l-a chemat pe elevul ei de încredere în fața primăriei. Era într-o trăsură. A coborât, l-a apucat de mână și i-a zis: „Dumitre, să știi că eu plec. Il știi pe colonelul Pătrașcu? M-a cerut în căsătorie și plec cu el. Să ai grijă de clasă, știi tu, de ăia mai slabi. In locul meu va veni învățătorul Bulumac Nicolae. Să vă comportați bine cu el, e om cumsecade”. Apoi l-a strâns în brațe, i-a spus să fie cuminte și să învețe la fel de bine (era primul pe clasă). „A fost teribil de greu de suportat despărțirea. Cu ea, simțeam că eram și eu iubit. Nu am uitat-o și nu o voi uita niciodată”.

Domnul Ispas a dat mereu totul într-o relație, doar să vadă persoana de lângă el mulțumită și fericită. A iubit pătimaș, curat și liber. Asta i-a adus însă multă suferință. După ce-a venit în București, s-a înscris într-un ansamblu artistic. Acolo a cunoscut-o pe Dafin Aurelia, dactilografă. O conducea seara, după spectacole, acasă, în cartierul Dudești, dar în calitate de amici, „până când ne-am oprit sub un tei și ne-am trezit lipiți unul de altul, sărutându-ne. După acea seară nu am mai văzut-o o lună. A venit, într-un final, să-și facă lichidarea. Mi-a spus că pleacă din țară (era dintr-o familie de evrei). Dar, cel mai dureros, mi-a zis că era căsătorită și că oricum nu putea fi nimic între noi”. A fost greu, a trebuit să treacă o lungă perioadă pentru ca rana cauzată de această tânără femeie căsătorită să-i fie vindecată.

„Știam că dacă nu o cer, o s-o pierd”

Toate căutările au luat sfârșit când a revăzut-o pe Florentina, o fată din satul părintesc, pe care și-o amintea ducând un ulcior în spate, legat cu sfoară. Întors de la București, în primul său concediu, cavalerul Ispas a mers la hora sătească, de Sfântul Ilie. Privirea i-a rămas ațintită pe ea, o fată frumoasă, brunetă, cu ochii căprui. „Știam că dacă nu o cer, o s-o pierd”. A condus-o în acea seară acasă. Începuse să plouă, așa că s-au adăpostit sub un dud, până a trecut vifornița. Dacă nu ar fi rămas acolo, feriți, s-ar fi sfârșit tragic. La câțiva pași, căzuse un acoperiș. Acesta a fost un semn pentru tânărul cavaler, așa că i-a zis Florentinei: „Eu vin să te cer, să știi”. Fata, entuziasmată, pe-o parte, dar îngrijorată, pe de altă parte, i-a răspuns sfios: „Nu știu, că tata e rău”. S-au mai văzut de câteva ori, apoi, împreună cu un verișor, într-o seară, și-a făcut curaj și a mers la Tincu Stăicuț, să-i ceară fata. Era om cu stare, avea pământ mult, era secretar de partid, așa că Ispas știa cât de greu avea să îl convingă pe tatăl fetei. „Tu ești un sărăntoc, nu ai pământ. Fata mea are șase pogoane de pământ. Cum crezi că aș da-o după tine? ”. I-a dat fata, dar fără zestre.

În octombrie, de Sfântul Dumitru, a avut loc nunta. „Vineri seara, înainte de nuntă, m-am dus la ea și am stat de vorbă la poartă. I-am zis așa: Florentino, eu un lucru îți cer. Tu dacă mâine te rujezi, eu mă întorc cu alai, cu tot, acasă la mine.  Am vrut să văd dacă ascultă de mine”. Florentina nu s-a rujat, așa că a devenit doamna Dumitru.

Alături de Florentina, soția lui, cea care i-a dăruit un fiu, a trăit vreme de 49 de ani cea mai frumoasă perioadă din viața lui. În urmă cu șapte ani a pierdut-o, din cauza unei boli cumplite: tumoră pe creier. Îi este dor de ea, nu o poate uita pe cea care i-a fost parteneră la bine și la greu, cea care a fost de-o înțelepciune rară, cea care l-a iertat ori de câte ori a călcat strâmb, cea al cărei scop unic era fericirea lui. Chiar ea, pe patul de spital, conștientă că nu se va mai întoarce acasă, i-a spus că are din partea ei acordul de a-și găsi pe altcineva, cu condiția să îl iubească la fel de mult cum l-a iubit și ea: „Știu că îți va fi greu singur… ”.

Domnul Ispas recomandă tinerelor cupluri să fie prietene cu sinceritatea: „Dacă se întâmplă să calci greșit, mărturisește! E cel mai bine așa”. Acesta a fost secretul mariajului său. De asemenea, respectul și contribuția ambilor parteneri în treburile casnice au un rol important. „Făceam totul împreună. Terminam ce începea ea și invers. Făceam mâncare împreună, spălam. Nu exista vreo diferență din punctul acesta de vedere. Munceam amândoi la fel de mult”.

Pentru dl Ispas, „nu există femeie urâtă și femeie frumoasă. Toate femeile au ceva al lor. Femeile sunt îngeri pe pământ”.

Ultimele experiențe ale domnului Ispas l-au dezamagit profund și l-au facut să-i zdruncine încrederea într-o nouă relație. Cu toate acestea, continuă să spere, să caute un suflet care să îi fie aproape, cu care să-și împărtășească trăirile, să se simtă iubit și să iubească.

Poezia: refugiu, iubire

Fiecare dintre noi are o pasiune, un talent, ceva care ne face să fim noi, cei din spatele rutinei zilnice. Pentru dl Ispas, poezia este refugiu, relaxare și iubire – iubirea pentru aproape, exprimată prin versuri. Scrie despre dragoste, despre neîmpliniri, despre trecerea timpului și despre locurile în care ajunge. Dorința dlui Ispas este de a-și vedea versurile adunate într-un volum, care să-i poarte numele.

Pe vremea când era agent de circulație, l-a cunoscut pe Adrian Păunescu. „Era tânăr. Traversa pe la Universitate, neregulamentar. Era să îl amendez, dar când i-am văzut buletinul, i-am spus doar să fie mai atent altădată. Începea chiar atunci să fie cunoscut”. Viața i-a readus împreună, iar regretatul poet l-a încurajat să-și aștearnă gândurile pe hârtie: „Păunescu mi-a zis să mă apuc de scris. Mi-a dat patru motive de care un un poet trebuie să țină seama, atunci când pune condeiul în mână: subiectul, timpul, trăirea sufletească și, nu în ultimul rând, mediul înconjurător”. I-a urmat sfaturile și astăzi are zeci de poezii adunate de-a lungul anilor.

Ne-am văzut cu domnul Ispas în parcul de la Lacul Morii, un loc de care sunt legate multe povești și legende, unele adevărate, altele mai puțin adevărate, dar care îi dau acestui spațiu o dimensiune mistică. Despre acest loc, domnul Ispas a scris o poezie, Crângași – Lacul Morii:

Am făcut pelerinaj,
În parcul de la Crângași
Și la Lacul Morii
Cu mărețul lui baraj.

Aici, la baraj, odată,
Era moara lui Ciurel,
Un bătrân tare haios
Gârbovit și mititel.

Iar în stânga, sus, pe deal,
O livadă cu nuci mari,
Prin care dădeau iama,
Ștrengarii din Militari.

Moș Ciurel venea cu-o bâtă
Și cu doi dulăi tarcați,
Să alunge sau să-i prindă,
Pe dracii împielițați.

Dar câinii nu se dădeau,
La acei ștrengărei,
Pentru că îi îmbiau
Cu pâine și covrigei…

Și poezia continuă, la fel ca și viața domnului Ispas, veșnicul îndrăgostit…

Evelina ȚARĂLUNGĂ

Visele Batranilor

2 Comentarii

Lasa un comentariu

Proiect realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe,
sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.