Blog

Copilăria zbuciumată pe care a trăit-o doamna Cădu s-a dovedit a fi prevestirea unei vieți la fel de încărcată de amărăciune și de singurătate. Doamna Cădu nu își arată însă tristețea, ci întâmpină viața cu zâmbetul pe buze, așa cum îi stă bine unei luptătoare. Am cunoscut-o la centrul Organizației Suedeze pentru Ajutor Umanitar Individual, care îi oferă de vreme bună un sprijin, dar și o familie. Spun că am cunoscut-o pentru că, dintre toți oamenii pe care i-am întâlnit, este persoana care s-a destăinuit cel mai mult în fața cuiva străin. Era în mijlocul celorlalți bătrâni care vin la centru să își aline poverile vârstei, dar mai ales pe cele ale sufletului.

Doamna Cădu spune că este fericită când vine la centru, a găsit aici o familie. Dar nu trece mult timp și spune că este singură. Fiica sa a murit în urmă cu 17 ani, iar nepoata pe care a crescut-o s-a căsătorit și a plecat departe de dumneaei.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

„Mă iertați, despre copilărie nu vorbesc. E foarte tristă și dureroasă.”

Încă de când era doar o copilă, doamna Cădu a simțit lipsa afecțiunii din partea familiei sale. Spune că a fost o povară pentru bunica sa, cea care a crescut-o după ce părinții s-au despărțit, iar mama a lăsat-o în grija femeii. Și-ar fi dorit să fi trăit într-un orfelinat. Crede că într-un astfel de loc i-ar fi fost mai bine.

Ajunsă la București după ce n-a mai suportat să rămână alături de bunică, mătușile sale au profitat de hărnicia și de bunătatea doamnei Cădu. Și acestea au tratat-o cu aceeași indiferență și lipsă de afecțiune. Așadar, singurătatea a însoțit-o pe doamna Cădu ca un prieten loial și acolo unde spera să-i fie mai bine.

O vecină a mătușilor doamnei a îndrumat-o să meargă la Fabrica de Confecții pentru a avea un loc de muncă. Această vecină a fost printre primele persoane care au ajutat-o pe doamna Cădu fără să aștepte nimic în schimb. Și nici măcar nu îi era rudă. Însă doamna Cădu își amintește de ea, la fel cum nu a uitat nicio persoană care i-a fost aproape.

„O colegă de la serviciu mi-a făcut cunoștință cu soțul. Mare greșeală. Soțul i-a scris mamei, m-a cerut și am făcut pasul. Un pas nefericit. Imediat s-a născut și copilul. Fetița a avut cancer și am stat 14 ani cu ea prin spital. Stăteam o lună acasă, două săptămâni la spital. Soțul, în loc să aprecieze și să mă ajute, el era cu prietenii, paharul și femeile…”

Pe lângă viciile soțului și lipsa de susținere, doamna Cădu se mai confrunta și cu excesele lui de violență. Pentru că a crescut fără tată, doamna și-a promis că va face tot posibilul ca fata ei să nu treacă prin aceeași situație, însă planurile sale au fost schimbate de atitudinea omului care trebuia să-i fie aproape.

„Când s-a mai mărit fata mi-a zis că dacă n-am să divorțez, ea o să plece de acasă”, îmi spune doamna Cădu și nu mai continuă povestea legată de fostul soț. Încheie discuția despre căsătorie brusc, așa cum a făcut și în realitate.

S-a bucurat „din tot sufletul” când boala fetei sale a stagnat. „Orice cumpăram, pe primul plan era copilul. Eu eram pe planul doi”, mărturisește doamna Cădu. Când fata îi mai greșea sau nu o asculta, doamna Cădu plângea. Nu îi plăcea să o certe pe copilă, dar o sfătuia să aibă grijă cum se comportă pentru că risca să copieze atitudinea greșită a tatălui. „Îmi pare rău, mamă, că n-am semănat măcar un sfert cu tine”, îi spunea fata când realiza că i-a greșit.

Doamna Cădu nu își arăta suferințele sau grijile celorlalți. „Chiar după ce plângeam, nimeni nu ar fi putut să spună că am vărsat vreo lacrimă”.

Când simte nevoia să-și „răcorească sufletul”, merge și vorbește cu tanti Jenica, vecina de bloc care o cunoaște și înțelege pe doamna Cădu cel mai bine. Firea credincioasă a vecinei a apropiat-o și mai mult și astfel i-a devenit „prietenă de suflet”.

Când fiica sa avea 24 de ani, boala i-a revenit, iar după nouă ani, fata s-a stins, lăsând în urmă o nepoată de care doamna Cădu a avut grijă. Tatăl copilei a părăsit-o, astfel că, la șapte ani, fata a rămas fără mamă, iar toată responsabilitatea educației i-a revenit bunicii și așa îndurerată de pierderea singurului copil.

„Nu mi-a fost ușor. Însă nepoata mea încă din primul an a luat premiul întâi. A luat diplomă de excelență”

Spune cu mândrie că n-a plătit meditații pentru pregătirea nepoatei, a fost un copil excepțional. Când vorbește însă despre deciziile fetei, doamna Cădu nu mai are aceeași bucurie în glas. Studentă la Drept, fata l-a cunoscut pe actualul soț, însă nu i-a vorbit bunicii sale despre el, deși era singura sa rudă. În anul doi de facultate, fata s-a mutat cu cel care i-a devenit soț.

Cât a fost mică, am putut s-o modelez. Când s-a mărit, n-a mai fost așa”, spune doamna Cădu, aplecând puțin capul, resemnată.

Nepoata evită să-i spună „bunica”, după ce odinioară nu contenea s-o numească „mamă”. Cea mai mare durere a doamnei Cădu este că fata a întrerupt facultatea. I-a propus să stea cu soțul său în apartamentul ei din București, să nu meargă în provincie, de unde este bărbatul. Nepoata nu a vrut.

Soțul ei i-a spus: eu am mamă și tată, eu de ei am grijă. De bunica ta nu mă interesează… Ea nu a avut un cuvânt de spus. Păi, această bunică s-a chinuit cu mine și m-a făcut om

Iată că singurătatea își încrucișează din nou drumul cu cel al doamnei și continuă să-i fie tovarăș devotat.

Nepoata sau poate chiar viața i-a dăruit doamnei Cădu și un strănepot, chiar doi dacă se gândește și la cel care se află pe drum. Despre primul strănepot, David, doamna vorbește cu bucurie în ochi și în glas. Fața i se luminează după amintirile neplăcute și își amintește exact vârsta băiatului, doi ani și două luni.

După ce a vândut niște bunuri pentru a o sprijini financiar pe nepoată, doamnei Cădu i-au rămas niște bani pe care i-a folosit pentru a-și renova casa. Aceasta este una dintre bucuriile sale, una dintre reușitele unei femei fără un alt fel de sprijin.

„Mi-e dor de băiat, de nepoțel. Ultima dată, am fost la ea și am văzut băiețelul acum o lună. La telefon, mă sună și mă întreabă ce fac. Eu sunt mulțumită că-i aud vocea. Mi-l mai dă și pe Daviduț și mai vorbesc cu el, sunt fericită”

În timpul liber citește. Marea pasiune este să citească ziare, cărți, să fie informată permanent. Găsește printre personajele romanelor femei ca ea, care iau decizii asemănătoare și reflectă viața pe care ea însăși a trăit-o.

Doamna Cădu nu regretă nimic din ce a făcut, nimic din ce a ajutat. Dacă are ceva, împarte cu vecinii și își pune toată nădejdea în Dumnezeu. „Din puținul meu, indiferent că am făcut o plăcintă sau ceva bun, eu împart”.

Își dorește să vorbească, să fie înconjurată de oameni, să audă cuvinte blânde. Mulțumirea doamnei Cădu este că nu a greșit nimănui, că a ajutat pe oricine din puținul pe care l-a avut. Lucrul acesta a făcut-o să se simtă fericită de-a lungul unei vieți încărcate de statornica ei prietenă, singurătatea.

Georgiana MIHALACHE

Foto: Dna Cădu împreună cu studentul nostru de la Psihologie, Iosif-Raian Mahmoud

Visele Batranilor

Lasa un comentariu

Proiect realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe,
sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.