Blog

După 20 de minute de mers cu tramvaiul 41, cobor la capăt de linie. Este o zi însorită, însă oamenii par împovărați de gândurile și sacoșele grele pe care le poartă prin stații. În mâna dreaptă țin strâns carnețelul cu câteva întrebări schițate și un reportofon. Sunt ușor emoționată, probabil din cauza asta am nevoie de câteva zeci de secunde să mă orientez spre locul întâlnirii cu doamna Rotaru. Gata. În dreapta mea se află Centrul Comunitar din Ghencea. Peste centru veghează și o biserică ce poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Centrul este ascuns de ochii trecătorilor de porțile din fier și gardul viu ce înconjoară clădirea. Până la ora stabilită, mai am de așteptat câteva minute așa că îmi găsesc un loc pe o băncuță, lângă biserică. Observ în fața mea o doamnă în vârstă, căzută pe gânduri. Își ține tăcută bastonul, parcă singurul ei sprijin la această vârstă. Are alături o sticlă de apă și două genți pe care le așează cu grijă lângă picioare. Mă țintește pentru o clipă, apoi își mută privirea spre nicăieri, acolo unde se află parcă și gândurile ei. Nu găsește nimic interesant de privit în jur. Cel mai dinamic în peisaj este un câine care aleargă lătrând spre orice trecător. Mă ceartă și pe mine câteva secunde, apoi se îndepărtează către niște copii pe care îi împrăștie prin curte. Se face 15:30. Urmează întâlnirea cu doamna Rotaru.

Patricia Istrate - Rotaru Maria 1

Întâlnirea

“Eu am crescut la țară, sunt din județul Dolj. După ce am terminat clasa a opta, m-a adus o mătușă în București. Am mai făcut două clase profesionale. Apoi, printr-o prietenă, am făcut cunoștință cu un băiat. Mai bine nu-l cunoșteam…”

Rotaru Maria are 67 de ani și s-a născut în satul Negoiești din județul Dolj. Are doi copii, un băiat și o fată. Se mândrește cu patru nepoate, dintre care două locuiesc în București. Nu se văd foarte des, dar țin legătura prin telefon. Mai rar, pentru că “nu sunt ei așa…cu vorbitul la telefon”. A avut o copilărie fericită și poate asta s-a datorat simplității lucrurilor și oamenilor care au înconjurat-o. Nu a fost dintotdeauna la fel de retrasă. Îi plăcea viața la țară și participa la tot felul de activități, mergea la filme difuzate de căminul cultural. “Acum s-a desființat și căminul”, adaugă într-o notă nostalgică. Parcă nu mai are niciun motiv să se întoarcă acasă. Negoieștiul e populat doar de bătrâni în prezent. Tinerii au plecat să-și clădească un viitor mai bun prin alte părți. Nu mai există acea verigă a locului care să o cheme la origini. În casa părintească a mai rămas un frate, pe care îl vizitează destul de rar. Ultima oară s-au văzut acum trei ani. “E drumul scump și dacă te duci la țară trebuie să mergi cu ceva. Te costă mai mult… sunt 250 de kilometri…”.
Tot lipsurile au împins-o să facă pasul cel mare la doar 18 ani. Tânără, naivă, s-a avântat în viață alături de un necunoscut. Mătușa sa mai avea pe cineva în grijă, așa că i-a fost mai ușor să o căsătorească. N-a fost însă lozul cel câștigător. Cel care i-a devenit doamnei Maria soț avea să fie un bărbat căzut în patima alcoolului, nefamilist și fără planuri de viitor. Cu toate astea, cei doi au fost căsătoriți timp de 12 ani și au împreună doi copii: un băiat crescut mai mult de bunici și o fată care a rămas alături de mamă după divorț. Din păcate, din familia Rotaru a rămas doar o mamă singură, cu copii așezați la casele lor și cu răni din trecut peste care doamna Maria nu a putut trece. De atunci, nu a mai dorit să se recăsătorească din teama de a nu-l reîntâlni pe primul soț sub chipul altui bărbat. O superstiție, desigur, dar cine îi poate reda doamnei tinerețea furată de cel care ar fi trebuit să-i fie alături la bine și la rău…

“Era bețiv, nu muncea, nu-i plăcea munca. Era șofer, iar când lua salariul mergea la cârciumă. Vindea orice din casă pe băutură. Mi-am făcut rost de o căsuță și m-am mutat de la el.”

Povestește cu reticență despre trecut. Îi provoacă durere. Frustrări. Am întrebat-o dacă are totuși vreo amintire plăcută cu el. Mi-a dat un răspuns radical: “N-am amintiri frumoase cu el. Nu s-a schimbat nici când s-au născut copiii. Era din familie”.

Am plecat cu discuția către prezent. Poate așa o voi face pe doamna Rotaru să uite de cicatricile pe care le poartă în suflet.

Centrul

Despre Centrul Comunitar din Ghencea și despre “Clubul bătrânilor” vorbim cu multă seninătate. Doamna Maria povestește că întâlnirile cu oamenii de aici o fac să uite de grijile de acasă. Dânsa locuiește într-un apartament micuț, cu două camere, confort doi. Deși nu e cine știe ce, treabă tot se găsește. Când nu are, joacă șah cu ceilalți bătrâni la club.

Am ajuns aici printr-o prietenă, acum un an și jumătate”

Singurătatea și nevoia de comunicare au adus-o pe doamna Maria alături de ceilalți zeci de bătrâni din centru. Vin aici o dată sau de două ori pe săptămână. Fiecare merge la pictură, joacă remi sau merge la cor. Doamnei Maria îi place cel mai mult să joace remi. Aici uită de ea. Uită de probleme, de lipsuri pentru că, ne povestește “Fac economie la toate și la apă și la curent. E mai rău când rămâi dator. Pensionarii sunt cei mai grijulii. Sau cei mai neajutorați. Se întreține singură, dintr-o pensie mică în raport cu nevoile zilnice. Copiii locuiesc în Italia, au copii la rândul lor, iar chiria în străinătate e scumpă și cheltuielile mari nu le mai permit să o ajute și pe ea. Dar nu îi condamnă. Ba chiar se arată înțelegătoare și nu cere altceva decât sănătate, pentru că iarna asta a dus-o cam rău.

Și-a dorit un coș cu alimente de Paște, iar dorința i-a fost împlinită: “Am primit pachet de Paște și m-am bucurat foarte mult. O sticlă de ulei, făină, mălai, dulciuri, vin…toate au fost binevenite”.

Cu cei din centru a legat prietenii. Cea mai frumoasă amintire cu grupul o are de acum doi ani, când au mers împreună la mare, în Costinești. Au nimerit zece zile frumoase, au făcut excursii, au intrat în apă și “și-au făcut de cap”. Pentru puțin timp, și-a readus aminte cum este să fii fericit.

Îi plac excursiile. Își aduce aminte de vremurile în care călătorea mai des. Povestește de vizita la Mânăstirea Sfântul Andrei din Dobrogea, care pare că a impresionat-o. A vizitat chiar și o parte a Italiei, acolo unde locuiește fiica sa.

Atunci și acum

Doamna Rotaru nu este nostalgică după vremurile apuse nici din perspectiva regimului. Tot ce vede bun în trecut sunt oamenii care păreau mai buni, nu așa răutăcioși ca-n ziua de azi. În rest: “10 ouă, un kg de carne, un kg de unt și cam asta se dădea pe lună. Carne nici nu apucai să iei… doar cine avea relații pe la magazine. Era foarte greu. La alimentară nu găseai mai nimic… Acum se vaită lumea că magazinele sunt pline, dar banii sunt puțini.”

Pe fereastra încăperii se zărește un grup de bătrâni adunat în curtea centrului. Doamna Rotaru se ridică repede de pe scaun și merge să vadă despre ce e vorba: “Înseamnă că se ține astăzi. Mă duc și eu”. Întâlnirea noastră se apropie de final. Mă privește cu căldură în ochi și îmi mulțumește pentru discuție.

Din punct de vedere material, atât și-ar mai dori: o măsuță de cafea în sufragerie, fiindcă cea veche s-a rupt. La fel ca și relația doamnei Maria cu trecutul. La fel ca și legătura cu familia care trebuia să aibă grijă de ea la bătrânețe. N-a mai rămas decât o dorință de a face pace cu sine și cu prezentul bun sau rău, așa cum este el.

Am lăsat în urmă centrul, biserica și câinele gălăgios și am urcat înapoi în tramvaiul 41. De data asta, țineam în mână nu doar un simplu reportofon, ci și o poveste care m-a învățat o lecție: „Pentru optimişti, viaţa nu este o problemă, ci o soluţie.”

Greta BOGDAN

Foto: Dna Rotaru și Patricia, studenta noastră de la Psihologie

Visele Batranilor

Lasa un comentariu

Proiect realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe,
sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.