Blog

Fiecare rid spune o poveste. Fiecare Ce?” retoric, fiecare am înțeles însoțit de o privire piezișă sunt portativul unei vieți trăite cu teama zilei de mâine, a mâinelui perpetuu pe care Paraschiva Dobre îl trăiește la cei 86 de ani în apartamentul cu două camere din Pantelimon. Nu mai aude bine, dar zâmbește larg și se bucură de lalele primite. Mâna încrețită smulge și udă tulpinile cu dibăcie. “Să dea Dumnezeu să mă pot ridica din pat și mâine să le ud.” După nouă decenii de viată, fericirea este acum lipsa durerii, lumina unei zile noi și compania câtorva oameni care îi mai trec pragul.

dna Paraschiva

În sufrageria mică înțesată de macrameuri și păpuși cu rochii aristocratice, niciun fir de praf nu-și găsește cotlon. Toată viața, bunica Paraschiva s-a îngrijit de casă și de copiii altora. A fost cochetă, fără a-și permite luxul. Încropea hăinuțe dichisite din metraje găsite la preț mic. Avea aproape 40 de ani când soțul i-a dăruit primul metraj de mătase naturală din care și-a croit, cu bani în rate, la o croitorie de pe Calea Victoriei, prima și singura rochie cu adevărat fistichie în croi cloș și decolteu bărcuță. Era o splendoare”.

I-a fost frică să dea naștere propriilor copii de teama că nu ar avea ce să le ofere, de teama ca ei să nu se simtă vreodată lăsați pe drumul sorții de unii singuri, așa cum a fost ea. Nu și-a văzut părinții îmbătrânind. Viața a despărțit-o de femeia cu alură de copil și bărbatul țeapăn cu mustață roșcată în tempoul bombardamentelor. Stătea pe atunci într-un apartament cu trei camere de la Piața Domenii. Într-o dimineață cu cer întinat de nori și fum de obuze, un vecin i-a îngrămădit pe cei șapte frați într-o mașină și i-a dus la Roșiorii de Vede, unde urmau să nu se teamă de război. Părinții au rămas să strângă chiverniselile și actele, în timp ce copiii sperau la o viață nouă la granița cu munții. Așteptarea a culminat tragic. Paraschiva rămânea acum mezina familiei întreținută pe rând de cei șase frați între București și Ploiești.

Gara de Sud, intersecția unei iubiri

Avea șaptesprezece ani și bătătorea drumul dintre Bucureștiul copilăriei și Ploieștiul în care soția unuia dintre frați îi devenise ca o a doua mamă. Gigi, tânărul drept cu haina mereu descheiată și tulpanele vânturând îi atrăsese atenția de multe ori pe strada din vecinătatea Gării de Sud a Ploieștiului, dar niciodată nu-i intersectase privirea și nu-i furase vreo vorbă de drag și de dor. Pentru prima oară, în cușeta trenului, a invitat-o la film. Pudibonderia a făcut-o să roșească, iar fermitatea lui Gigi a determinat-o să iasă la plimbare cu el pe Calea Victoriei. Au mers împreună la cizmărie, iar el i-a dăruit un flanel de la un butic din centru. Pentru o viață s-au purtat la braț…

S-au iubit prudent și au pus bani la ciorap. Gigi lucra ca ospătar la restaurantul din Gara de Sud a Ploieștilor, oraș în care Paraschiva l-a urmat. Au trăit cu chirie în case unei bătrâne pe care, necontenit, o ajutau în gospodărie. Paraschiva avea grijă de copiii funcționarelor și muncitoarelor din vecini pentru a completa veniturile familiei, iar, mai apoi, până în miez de noapte își aștepta bărbatul care veghea ca mesenii înstăriți să-și umple stomacul și să petreacă satisfăcuți. Nici părinții soțului nu i-au sprijinit pe cei doi. Mai mult de o sticlă de vin și o bucată de brânză trimise când și când de la Vălenii de Munte nu primeau. Am agonisit de frică, de nevoie și din ambiția mea”, spune bătrâna, iar pliurile încordate de pe tâmple îi completează vorba. Bătrâna de acum nu își amintește să fi petrecut în anii tinereții. Ciorba și felul doi în zilele de sărbătoare erau singurele care le hrăneau sufletul de satisfacție. Voiau să aibă o casă a lor, să se bucure de viață și, poate, să îi poată împlini lui Gigi marea dorință: aceea de a avea un copil.

În timp ce povestește, privește trist dincolo de perdea, de fereastră, de raftul de deasupra dormezei pe care stau înșirate păpuși: Am avut și eu nebunia mea: nu am vrut copii. Am știut că nu am ce să le ofer, mi-a fost frică.”

Gigi știe că mi-ar fi greu”

După douăzeci de ani de iubire și muncă alături, Paraschiva și Gigi au cumpărat casa în care și-au trăit încă de la începuturi iubirea. Au consimțit că abia atunci era momentul să meargă împreună și la Starea Civilă. Fără surle și tobe, ceremonia legaliza alegerea făcută din urmă cu douăzeci de ani. Aveau acum o casă cu patru camere în Ploiești, o căsnicie și o suferință în plus: boala soțului.

În ’92, după un puseu de tensiune și unsprezece zile de spitalizare, Gigi a lăsat-o de una singură, prin viață, pe Paraschiva. Și l-ar mai fi dorit lângă ea fie și paralizat și i-ar fi îngrijit suferința, dar, nu, soarta s-a încăpățânat și a lăsat-o de una singură. De când a aruncat un pumn de pământ peste groapă, Paraschiva nu s-a mai întors la cimitir. Este departe, în Ploiești, și, în schimb, Gigi știe că mi-ar fi greu să merg.“

În ’98, împovărată de gospodăria prea mare din Ploiești, s-a mutat în București, în apartamentul în care locuiește acum. Odată cu trecerea timpului, anii au început să își ceară tributul, iar fiecare pas să antreneze dureri în tot corpul. Ameliorarea durerilor are și ea un pret: 200 lei pe lună din pensia de 560 lei. Spondiloza și singurătatea reprezintă marile suferințe ale vieții. Singura nepoată care îi mai trece pragul are acasă un soț paralizat și abia de își poate rupe jumătate de oră pentru a-i aduce mătușii pâine sau pentru a o traversa strada. Este o bucurie să iasă în fața blocului, să privească pe geam la universul trasat de bulevard, parcare și zidurile blocurilor de vizavi.

Serialele turcești, emisiunile de scandal de la televizor o mai fac să uite că este singură pe lume. Este fascinată de istoriile de iubire ale lui Suleyman și amuzată copios de mascarada mondenă. Doamna Paraschiva este dovada vie că bătrânețea îți înmoaie genunchii, îți curbează coloana, brăzdează riduri, dar nu îți fură și zâmbetul. Iar acest zâmbet continuă să ceară să fie hrănit cu bucurie…

Diana BONE

Visele Batranilor

Lasa un comentariu

Proiect realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe,
sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.