Blog

Fericire. Din 2010, Ioana Petre nu mai știe ce înseamnă asta. Atunci i-a murit soțul, marea dragoste, care o ținea „ca pe o floare la fereastră”. Astăzi, la 63 de ani, doamna Ioana locuiește cu băiatul ei, într-o garsonieră din Ghencea, iar neînțelegerile sunt la ordinea zilei între cei doi, care trăiesc doar din pensia de 500 de lei a femeii, pentru că fiul nu muncește. Ioana Petre își dorește să ajungă la Mănăstirea Sfântul Efrem cel Nou, din Grecia, și la Mormântul Sfântului Arsenie Boca, de la Prislop, să se roage pentru o viață mai bună, dar mai ales pentru sănătate. Ar fi cea mai fericită dacă ar locui singură, să nu se mai certe cu fiul. Bolnavă de Parkinson și afectată de cataractă la ambii ochi, doamna Ioana are nevoie de mai multă liniște în viața ei. Dacă nu se operează, își va pierde vederea în curând, iar restanțele la întreținere – de 1.500 de lei – îi dau și ele bătăi de cap. Ar merge la spectacole, la teatru, la film, cum făcea odată, dar nici pentru asta nu are bani.
Fericire, Ioana Petre ar vrea să te cunoască din nou!

Ioana Petre - Alina Vasiliu (4)

-Ioana.
-Alina, încântată.
-Ce zodie ești?
-Rac.
-Rac? Eu sunt fecioară. Nu prea se înțelege racul cu fecioara, dar hai să vedem!

Pune cu mare grijă piciorul în pământ, pentru că tremură din toate încheieturile. Flutură după ea sacoșa albastră de pânză, cu sigla partidului lui Gigi Becali, și întreabă o bătrână care-i iese în drum: „Ce faci? Nu-ți iei țoale?”
Ioana Petre vine la Centrul Comunitar Ghencea, de lângă Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, în fiecare zi, pentru porția de mâncare pe care fie o consumă aici, fie o ia acasă. Din când în când, tot la centru, scotocește printre hainele donate de credincioși și alege câteva. Dar nu orice, ci numai ce i se pare că i s-ar potrivi mai bine, că „doar fecioarele așa sunt, mai cochete”, după cum spune ea însăși.
De pe 3 aprilie până după Paște, centrul o să se închidă, iar Ioana Petre va trebui să se descurce singură cu mâncarea. Acasă o așteaptă fiul ei, de 39 de ani, fără ocupație, fără casă, fără familie, fără căpătâi. Împreună, trăiesc într-o garsonieră de pe strada Gârleni, cu cei 500 de lei pe lună, banii de pensie ai doamnei Ioana, și cu ce mai aduce ea de la centru. Trăiesc, metaforic vorbind, ținând cont că tocmai au plătit 200 de lei la întreținere, iar medicamentele pe care ar trebui să le cumpere femeia mai costă și ele câteva sute. De aceea, nu o dată a renunțat să le mai ia. Și se străduiește să se descurce așa, cu tremuratul continuu, din cauza începutului de Parkinson. Nici de văzut nu mai vede prea bine, de când cataracta i-a atacat ambii ochi. Iar de curând a aflat că, dacă nu se operează în maximum patru luni, își va pierde complet vederea.
Cu fiul nu se înțelege deloc. Supărat că nu și-a făcut un rost în viață până acum, băiatul o necăjește în fiecare zi și de câteva ori i-a spus chiar că-i dorește moartea. Ultima dată o certase că strănutase prea tare. Doamna Ioana s-ar muta cu dragă inimă, dacă ar avea unde. I-a spus fiului de câteva ori: „Plătește tu la azil, că eu mă duc. Nu vreau cine-știe-ce condiții, că nu sunt Zina Dumitrescu, să am ce are ea.” Râde, dar nu-i râsul ei.

„Nu-i așa că nevasta mea e frumoasă?”

E pensionară din 2000, pe caz de boală, și văduvă din 2010. Îl chema Sandu și a fost marea ei dragoste. Despre orice ar povesti, când aduce vorba de el i se luminează fața. Și nu e doar o impresie, ci parcă îi vezi ochii sticlind de entuziasm. „Mă ținea ca pe o floare la geam!”, își amintește. „Mergea pe stradă și întreba lumea: «Nu-i așa că nevasta mea e frumoasă?» Cine mai face așa ceva?”
S-au cunoscut la coadă la telefoane, când își plăteau abonamentul, după Revoluție. Ea era cu băiețelul din prima căsătorie, el era singur. A intrat în vorbă întâi cu băiatul, l-a întrebat cine îl însoțește, iar când a văzut-o pe Ioana s-a îndrăgostit pe loc. Și nici pentru ea n-a fost altfel. Ochi căprui aveau și el, și ea. Sandu plătise deja, dar a așteptat să-și termine și ea treaba. S-au dus să se plimbe și să povestească în Cișmigiu – Ioana, Sandu și copilul. A doua zi, s-au revăzut, tot în Cișmigiu, iar peste o săptămână se mutau împreună. După o lună, s-au și căsătorit. „A fost dragoste la prima vedere. Cu toate că el era berbec, iar berbecul și cu fecioara nu fac casă bună, dar uite că…”, spune doamna Ioana. Nunta au făcut-o la o biserică din sectorul 6. Ea – îmbrăcată în rochie de mireasă, el – la costum și cravată, elegant, cum a fost totdeauna, de altfel. „Ce vesel era! Mă pupa întruna! Doamne! Nu-i venea să-mi mai dea drumul din brațe!”, își amintește doamna Ioana.
Aproape douăzeci de ani au trăit ca-ntr-o poveste împreună. Se plimbau în vacanțe, la mare, la munte, peste tot. Când mergeau la piață, Sandu nu o lăsa nici să se atingă de sacoșe, ci le căra el pe toate. „Iar când se ducea la magazin, mai întâi îmi lua mie pantofi, sandale, rochii, de toate, și abia pe urmă își lua el”, povestește Ioana Petre. Și astăzi mai are și mai poartă din lucrurile primite de la Sandu. De fapt, nu și-a mai cumpărat ceva nou de când a murit el. Și tot de atunci nici nu s-a mai machiat vreodată. „Mergeam la filme, mai ales la astea indiene. Eu eram prințesa lui. Se lăuda cu mine peste tot.” Lui îi plăcea s-o vadă aranjată, dichisită, și chiar el o vopsea la păr, părul care era lung pe atunci, doar pentru că-i era lui drag.

„Dacă ar fi toate femeile cum am fost eu…”

Sandu era din Ialomița, venea dintr-o familie cu o droaie de copii și lucra la Institutul de Cercetări Chimice din București. Erau născuți în același an, 1951, el – pe 17 aprilie, ea – pe 23 august. Doamna Ioana e convinsă că unul dintre secretele fericirii lor împreună a fost faptul că Sandu era nu doar berbec, ci și ialomițean: „Ialomițenii ăștia sunt cei mai buni, să știți de la mine! Nu vă mint. Puneți mâna pe băieți din ăștia!” Nu l-a uitat nici până astăzi și nici nu crede că o s-o facă vreodată. Spune că, dacă Sandu s-ar mai întoarce, ar mai trăi și ea încă o sută de ani. „Dacă ar fi toate femeile cum am fost eu…”
Au trăit fericiți până când Sandu a plecat într-o zi la cumpărături și a lăsat-o pe ea acasă. N-a mai reușit să coboare din tramvai, a făcut infarct și a căzut. Avea probleme cu inima și mai și fuma foarte mult, deși Ioana îl sfătuia s-o lase mai moale cu tutunul. Vorba lui? „Decât zece ani cioară, mai bine un an șoim!”, își amintește femeia. În ziua când a murit, pe ea au luat-o doi indivizi de acasă și au dus-o la poliție, unde a aflat ce se întâmplase. Când l-a văzut la morgă, a avut un șoc, a început să țipe, iar medicii i-au sugerat să o interneze. „Păi cum, soțul meu e la morgă și eu să stau în spital? Am refuzat”, își amintește doamna Ioana.

Croitoreasa păpușilor din porumb

După moartea lui, a vândut casa în care stăteau și și-a cumpărat o garsonieră în Ghencea, pe care o împarte cu băiatul. El a fost plecat o perioadă în Italia, la muncă, însă nici acolo nu și-a găsit locul. A cunoscut o fată, la care s-a mutat, și trăia din banii pe care ea îi aducea în casă, povestește Ioana Petre. După zece ani de stat în străinătate, bărbatul s-a întors definitiv acasă, unde nu mai trăiește din salariul iubitei, ci din pensia mamei.
Cu primul soț, doamna Ioana n-a mai vorbit niciodată de când s-au despărțit. El și-a refăcut familia, are două fete, însă de fiul lui nu l-a mai interesat. S-au căsătorit când Ioana avea 22 de ani și rămăsese însărcinată. Au divorțat după 15 ani, când o colegă a lui de serviciu „a intrat pe fir”, iar el i-a căzut în plasă: „Era în zodia pești, era alunecos ca peștele în apă”.
Astăzi, nu-l mai are alături decât pe fiul ei, cu toate nemulțumirile lui. Mai are un frate mai mic, cu care, însă, nu păstrează legătura, din cauza soției lui, care nu prea o are la inimă. De altfel, cu fratele ei încă din copilărie nu s-a înțeles. Părinții lor – muncitori la colectiv – îl iubeau mai mult, pentru că era mai mic, dar și pentru că și-ar fi dorit ca primul copil să fie băiat, și nu fată.
Ioana a terminat opt clase în satul natal Găujani, din județul Giurgiu, iar liceul electronic l-a absolvit în București, unde a ajuns cu ajutorul unei mătuși. Apoi s-a angajat la Electronica, în Pipera, unde a muncit aproape treizeci de ani, reparând taxatoare. N-a fost chiar meseria visurilor ei, dar nici nu i-a plăcut altceva. Deși tatăl era croitor de meserie, n-a atras-o niciodată ideea de a profesa în domeniu, mai mult decât să croiască haine pentru păpușile din porumb pe care le confecționa cu prietenii, când era mică.

„Doamna căreia îi tremură mâinile”

Zilele trec la fel pentru doamna Ioana. Nu se schimbă decât episoadele din „Trădarea”, serialul turcesc pe care-l urmărește fără excepție, zi de zi: „Pentru ăla fac moarte de om, cum se spune. Mă cert cu băiatul când vine, zice că numai la ăsta mă uit. Pe urmă mă lasă în pace. Păi eu plătesc, nu? L-am văzut de la început și să nu mă uit acum?” Nu l-a ratat nici pe Suleyman Magnificul, iar pentru el a făcut economii din pensie ca să-și cumpere și cartea. În rest, când e vreme frumoasă, merge prin Herăstrău; uneori, dacă găsește oameni dispuși să o asculte, le mai împărtășește din necazurile ei. Dacă nu, pleacă înapoi acasă, fără să fi avut măcar cui să i se plângă. Și aude, de multe ori, în spatele ei, vorbindu-se despre ea ca despre „doamna căreia îi tremură mâinile”.
A rugat un tânăr de pe stradă să-i schimbe ceasul, după trecerea la ora de vară. Când găsește oameni de felul acesta, spune că „nu toată lumea e neagră”. Ar mai merge la spectacole, la teatru, la film, dar cu banii de pensie pe care-i are în buzunar nici nu se mai gândește la așa ceva. Ultima dată a fost când a primit, din partea primăriei, un bilet la un spectacol la Sala Palatului. Și a impresionat-o mulțimea de oameni peste care a dat-o acolo. Se mai gândește uneori la cât de fericiți sunt unii și își amintește de filmele indiene la care o ducea Sandu. Nici la biserică nu poate să stea prea mult. Se duce în fiecare duminică, se roagă puțin, dar pentru pus lumânări cere ajutorul cuiva, pentru că pe ea n-o mai țin picioarele și pleacă acasă.

Rugăciune de scos „tremurul din corp”

Doamna Ioana citește, atât cât mai poate, cărți de rugăciuni. În ele, l-a descoperit pe Sfântul Efrem. Își dorește să ajungă la Mănăstirea Sfântul Efrem cel Nou, din Grecia, să se roage pentru sănătate, „să nu mai am tremurul ăsta în corp”, și pentru o viață mai bună, atât cât va mai fi să dureze. Și la Mormântul lui Arsenie Boca, de la Prislop, s-ar bucura mult să meargă. În plus, a auzit că Gigi Becali e de ajutor pentru multă lume în nevoie și se gândește că ar putea s-o sprijine și pe ea cumva.
Ceea ce o face să sufere și mai mult e gândul la viața fericită pe care a avut-o până în urmă cu câțiva ani. Are amintiri, are fotografii, păstrează cadouri… dar bucuriile pe care le trăia cu Sandu nu i le mai poate aduce nimeni înapoi. În sufletul ei, se luptă speranța și dezastrul, dorul și nevoia de a supraviețui zilei de mâine.

Când ne despărțim, doamna Ioana își dă seama că am ochii verzi și exclamă: „Ochii verzi niciodată să nu-i crezi!” Apoi râde. Parc-ar fi râsul ei, de data asta. Îi place să creadă în tot felul de semne și de proverbe, poate pentru că în oameni nu mai are curajul să creadă. Cel puțin, după ce acela care i-a fost cel mai drag a plecat. Își ia cuminte sacoșa cu mâncare și pleacă acasă, unde îl va găsi probabil pe fiul ei. Vine Paștele, dar pentru Ioana Petre nimic nu va semăna cu o sărbătoare.

Alina-Elena VASILIU

Visele Batranilor

2 Comentarii

Lasa un comentariu

Proiect realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe,
sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.