Blog

O viață care a-nceput în pași de balet și a continuat pe drumuri accidentate. Așa a trăit Chiriachița Dănăcică. Are 68 de ani și stă dintotdeauna în București. A schimbat adresa, însă n-a părăsit capitala. Are trei copii din două căsnicii eșuate. N-a avut noroc în dragoste, chiar dacă în ziua primei nunți a plouat de-a rupt pământul. Cu toate că n-a fost ocolită de greutăți și și-a crescut singură copiii, doamna Dănăcică nu și-a pierdut simțul umorului și s-a adaptat vremurilor prezente. În copilărie a fost balerină și solista corului școlii. De-atunci muzica este cea  care-o liniștește zi de zi. Mai ales melodiile lui Julio Iglesias. De aceea, dorința cea mai mare a doamnei Dănăcică este să ajungă la concertul artistului.

SONY DSC

Pe doamna Dănăcică o găsesc stând la soare, pe-o bancă din curtea Centrului Comunitar Ghencea. Stă cu fața la Biserică și așteaptă, răbdătoare. Mă apropii de ea, o salut. Mă privește atent preț de câteva secunde și se prezintă, senină: „Chiriachița sau Mioara, așa-mi zic prietenii!
A aflat despre Centrul Comunitar Ghencea de la verișoara ei. Vine aici aproape în fiecare zi, dar numai după ce-și ia nepoțelul de la școală. Spune că-i prinde bine să discute „de-ale babelor” cu celelalte senioare care frecventează Centrul. Distanța parcursă de-acasă până aici o ajută să facă mișcarea zilnică, indispensabilă pentru problemele sale cu genunchii. Are mersul legănat, dar nu se lasă învinsă de boală și-și continuă drumul cu zâmbetul pe buze așa cum a făcut-o dintotdeauna.

„Între ce-am vrut eu să devin și ce-am ajuns, e o diferență mare…”

Chiriachița Dănăcică s-a născut în București și-aici a locuit toată viața. A schimbat adresele, dar n-a părăsit niciodată capitala. A copilărit la curte, undeva pe Calea Griviței, alături de părinți și de sora ei. Mama era asistent medical la Spitalul Caraiman, iar tatăl șofer pe TIR. Tatăl a murit de mult… Mai vie îi este amintirea mamei pe care a pierdut-o acum trei ani. O numește „femeie dulce” și-și amintește că, după școală, mergea la ea la serviciu și o aștepta să plece împreună acasă. Mama strângea tot timpul bani și îi ținea sub saltea până se devalorizau. A pus deoparte bani pentru o mașină pe care n-au cumpărat-o niciodată. Până când a-mplinit 14 ani, Chiriachița n-a avut televizor. Îi era rușine să le spună asta colegilor de școală până când, într-o zi, un băiat a prins-o cu minciuna. Amintirea asta-i aduce zâmbetul pe buze.
Despre sora ei nu vrea să vorbească. Trăiește încă în casa părintească, dar pentru doamna Chiriachița-i ca și moartă. O învinuiește pentru moartea mamei, de care trebuia să aibă grijă, dar pe care-a chinuit-o până în ultima clipă: „Nu vorbesc cu ea. Nu ne-am bătut, nu nimic, dar nu merită. O persoană rece față de mama ei, care sare s-o bată, nu merită…”.
Problema investirii banilor pe care-i aveau în casă a simțit-o pe pielea ei. Încă de la grădiniță, doamna Chiriachița a fost solistă în corul școlii și a luat lecții de balet. Muzica a fost marea ei dragoste, însă n-a putut să continue acest drum, din cauza lipsurilor financiare. „Între ce-am vrut eu să devin și ce-am ajuns, e o diferență mare…”, spune cu ochii în lacrimi. Viața a dus-o departe de speranțele ei din copilărie. A ajuns vânzătoare la un magazin alimentar, unde-a lucrat până când a ieșit la pensie.

„Se zice că dacă plouă-n ziua nunții, ai noroc… Da’ de unde?!”

S-a căsătorit prima dată la 22 de ani. Anul nu-l mai știe pe de rost, așa că face un calcul rapid și-ajunge în 1969. Era în vizită la o prietenă și avea nevoie de o geantă de voiaj. Așa l-a cunoscut pe cel care avea să-i ceară mâna. El s-a oferit să-i împrumute un geamantan. I l-a dus acasă și de-atunci au rămas împreună: „M-am căsătorit din dragoste”. Povestește că la nuntă i-a cântat Gabi Luncă și c-a petrecut până în zori. Întinde mâinile și-arată cât de mare era cortul în care-au făcut petrecerea. Privirea i se luminează și pe față i se citește mândria. Păstrează și-acum rochia de mireasă, ca amintire a marii ei iubiri.
Se zice că dacă plouă-n ziua nunții, ai noroc… Da’ de unde?!”. Ploaia torențială din acea zi a noii sale vieți n-avea să-i aducă nici pe departe fericirea și belșugul pe care le prevestea. Dragostea pe care i-a purtat-o primului soț n-a fost de-ajuns, căci a venit dintr-un singur sens. A rămas însărcinată și l-a născut pe Toma, băiatul alături de care locuiește în prezent. Soțul ei era arheolog și făcea deplasări prin țară. La scurt timp după ce s-a întors dintr-o deplasare, doamna Chiriachița a primit o vizită care avea să-i schimbe viața: o femeie însărcinată îi spunea că tatăl copilului este chiar soțul ei. N-a stat pe gânduri și a divorțat. Lui Toma nu i-a interzis niciodată să-și viziteze tatăl, să țină legătura cu el, să-l cunoască singur și să-și dea seama ce fel de om este.

„Știți cum se spune, am dat din lac în puț”

A doua oară s-a căsătorit mai mult pentru Toma. Băiatul îl îndrăgea pe un bărbat din cartier, care se oprea mereu și-l „distra” în fel și chip. Atașamentul bărbatului față de copilul ei a făcut-o să-l accepte, deși nu era vorba de iubire: „Am zis: nu-i nevoie să fie frumos, nu-i nevoie să mă iubească pe mine… dacă-mi iubește băiatul eu sunt cea mai fericită și îl respect ca bărbat!”.
A îmbrăcat din nou rochia de mireasă și a petrecut alături de familie și prieteni într-un local din București. Au împreună doi copii, pe Aurelian și pe Cristina. I-a fost fidelă soțului, fapt care nu explică gelozia acestuia și bătăile pe care le-a încasat doamna Chiriachița: „Am mâncat bătaie bine de tot”. Însă bărbatul nu s-a mulțumit să o aibă doar pe ea, „A-nșirat multe femei și mă acuza pe mine ori de câte ori mă vedea că vorbesc cu vreun bărbat.”
Deși a fost conștientă că-i va fi greu să crească toți cei trei copii de una singură, doamna Chiriachița a luat viața de la zero, singură, spunându-și: „Decât vai de noi, mai bine singuri!
N-a avut noroc în căsnicie. Nu-i pare rău că s-a căsătorit cu vreunul dintre cei doi soți. Se întristează, totuși, când se gândește că niciunul dintre ei n-a fost un adevărat bărbat, n-a fost om. De ce i s-a întâmplat tocmai ei, nici asta nu știe. Dar știe un lucru, pe care-l spune râzând: „Pe lumea cealaltă n-o să fiu singură. O să am unul în stânga, unul în dreapta. Îmi mai trebuia unul în față și unul în spate!

Cea mai mare realizare: copiii și nepoții

Fața i se luminează ori de câte ori pronunță cuvântul „copil” sau „nepot”: „Viața fără un copil e pustie. Când pleacă de acasă, casa mea e pustie. Plec și eu de-acasă. Dacă nu plec, dau drumul la toate televizoarele, să le-aud vorbind!”. Chiriachița Dănăcică și-a crescut cei trei copii așa cum a știut ea mai bine, singură, fără vreun ajutor de la foștii soți. Acum locuiește cu Toma, băiatul din prima căsătorie, cu nora și nepotul ei, într-un apartament de trei camere din Ghencea. Are camera ei și a avut întotdeauna grijă să nu-i deranjeze în vreun fel pe cei tineri. Își face mâncare, își spală rufele și face curățenie singură: „Eu, din 600 de lei pe care îi am, mă coordonez singură. Îmi fac mâncare, îmi plătesc partea mea din întreținere. Nu am vrut să fiu o povară pentru băiatul meu!”. Povestește, zâmbind, că-n fiecare dimineață se trezește să-și conducă nora când pleacă la serviciu și nepoțelul când pleacă la școală. Apoi face curat în camera ei și-n cea a nepotului. În dormitorul celor mari nu intră, pentru că, spune pe un ton ascuțit, nu vrea să-i învețe leneși. Când n-o mai fi ea ce-o să facă?!
Copiii din cea de-a doua căsătorie stau în aceeași curte, împreună cu tatăl lor. Fata ei, Cristina, urmează destinul mamei, e divorțată și are două fiice, de 14 și 19 ani. Băiatul, Aurelian, e și el căsătorit, dar „nu-i mai trebuie copii, s-a săturat să le îngrijească pe nepoatele lui”. Nepoata mai mare s-a cununat anul acesta și plănuiește să facă și nunta. Doamna Chiriachița se pregătește deja și a-nceput să pună bani deoparte.
Copiii se ajută unul pe altul. Chiar dacă au tați diferiți, ei sunt frați. Nu au făcut niciodată diferențe între ei. Nici doamna Chiriachița nu i-a diferențiat, i-a iubit pe toți la fel de mult. Recunoaște că acum îi sunt mai dragi nepoții, mai ales băiețelul alături de care locuiește: „Îl divinizez pe cel mic. E umflățelul meu!”. Pune iubirea mai mare față de nepoți pe seama faptului că are mai mult timp pe care să-l petreacă împreună cu ei.

Liniștea notelor muzicale…

Când vine vorba despre lucruri pe care regretă că le-a făcut sau că nu le-a făcut în viață, doamna Chiriachița pare că-și eliberează sufletul și împărtășește un mare secret tinerei generații: „Regret că nu m-am distrat la vremea mea, că n-am fost la spectacole, că nu m-am plimbat… Trăiți-vă viața acum! Viața e scurtă… Azi ești, peste o clipă se poate să nu mai fii. Distrați-vă, că viața-i scurtă!”.
Doamna Chiriachița nu se mai poate distra așa cum și-ar fi dorit în tinerețe, dar are un vis desprins din pasiunile copilăriei. Vrea să-l vadă pe Julio Iglesias și să-i audă vocea într-un concert: „Chiar dacă sunt bătrână, muzica mă relaxează. Când îi aud vocea lui Julio, parcă mă liniștesc și-mi aduc aminte de tinerețe. N-am avut și eu unul din ăsta, să-mi cânte la ureche…

Acesta e visul unei femei care, după cum spune ea însăși, a trăit o viață „în secolul vitezei”, neîmplinită din punct de vedere sentimental, dar care nu și-a pierdut cumpătul, ducându-și misiunea la capăt cu optimism. Și-a crescut copiii, și-a cumpărat o casă cu propriile eforturi și a rămas plină de viață până în ziua de astăzi. Acum este o bătrână cu părul alb și cârlionțat, cu ochii verzi și iscoditori, glumeață și cu zâmbetul pe buze, care dorește binele tuturor celor din jurul ei: „Regret că nu pot să ajut și eu oamenii sărmani…”.

Maria BÎRNAURE

Visele Batranilor

Lasa un comentariu

Proiect realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe,
sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.