O viață care a-nceput în pași de balet și a continuat pe drumuri accidentate. Așa a trăit Chiriachița Dănăcică. Are 68 de ani și stă dintotdeauna în București. A schimbat adresa, însă n-a părăsit capitala. Are trei copii din două căsnicii eșuate. N-a avut noroc în dragoste, chiar dacă în ziua primei nunți a plouat de-a rupt pământul. Cu toate că n-a fost ocolită de greutăți și și-a crescut singură copiii, doamna Dănăcică nu și-a pierdut simțul umorului și s-a adaptat vremurilor prezente. În copilărie a fost balerină și solista corului școlii. De-atunci muzica este cea  care-o liniștește zi de zi. Mai ales melodiile lui Julio Iglesias. De aceea, dorința cea mai mare a doamnei Dănăcică este să ajungă la concertul artistului.

SONY DSC

Pe doamna Dănăcică o găsesc stând la soare, pe-o bancă din curtea Centrului Comunitar Ghencea. Stă cu fața la Biserică și așteaptă, răbdătoare. Mă apropii de ea, o salut. Mă privește atent preț de câteva secunde și se prezintă, senină: „Chiriachița sau Mioara, așa-mi zic prietenii!
A aflat despre Centrul Comunitar Ghencea de la verișoara ei. Vine aici aproape în fiecare zi, dar numai după ce-și ia nepoțelul de la școală. Spune că-i prinde bine să discute „de-ale babelor” cu celelalte senioare care frecventează Centrul. Distanța parcursă de-acasă până aici o ajută să facă mișcarea zilnică, indispensabilă pentru problemele sale cu genunchii. Are mersul legănat, dar nu se lasă învinsă de boală și-și continuă drumul cu zâmbetul pe buze așa cum a făcut-o dintotdeauna.

„Între ce-am vrut eu să devin și ce-am ajuns, e o diferență mare…”

Chiriachița Dănăcică s-a născut în București și-aici a locuit toată viața. A schimbat adresele, dar n-a părăsit niciodată capitala. A copilărit la curte, undeva pe Calea Griviței, alături de părinți și de sora ei. Mama era asistent medical la Spitalul Caraiman, iar tatăl șofer pe TIR. Tatăl a murit de mult… Mai vie îi este amintirea mamei pe care a pierdut-o acum trei ani. O numește „femeie dulce” și-și amintește că, după școală, mergea la ea la serviciu și o aștepta să plece împreună acasă. Mama strângea tot timpul bani și îi ținea sub saltea până se devalorizau. A pus deoparte bani pentru o mașină pe care n-au cumpărat-o niciodată. Până când a-mplinit 14 ani, Chiriachița n-a avut televizor. Îi era rușine să le spună asta colegilor de școală până când, într-o zi, un băiat a prins-o cu minciuna. Amintirea asta-i aduce zâmbetul pe buze.
Despre sora ei nu vrea să vorbească. Trăiește încă în casa părintească, dar pentru doamna Chiriachița-i ca și moartă. O învinuiește pentru moartea mamei, de care trebuia să aibă grijă, dar pe care-a chinuit-o până în ultima clipă: „Nu vorbesc cu ea. Nu ne-am bătut, nu nimic, dar nu merită. O persoană rece față de mama ei, care sare s-o bată, nu merită…”.
Problema investirii banilor pe care-i aveau în casă a simțit-o pe pielea ei. Încă de la grădiniță, doamna Chiriachița a fost solistă în corul școlii și a luat lecții de balet. Muzica a fost marea ei dragoste, însă n-a putut să continue acest drum, din cauza lipsurilor financiare. „Între ce-am vrut eu să devin și ce-am ajuns, e o diferență mare…”, spune cu ochii în lacrimi. Viața a dus-o departe de speranțele ei din copilărie. A ajuns vânzătoare la un magazin alimentar, unde-a lucrat până când a ieșit la pensie.

„Se zice că dacă plouă-n ziua nunții, ai noroc… Da’ de unde?!”

S-a căsătorit prima dată la 22 de ani. Anul nu-l mai știe pe de rost, așa că face un calcul rapid și-ajunge în 1969. Era în vizită la o prietenă și avea nevoie de o geantă de voiaj. Așa l-a cunoscut pe cel care avea să-i ceară mâna. El s-a oferit să-i împrumute un geamantan. I l-a dus acasă și de-atunci au rămas împreună: „M-am căsătorit din dragoste”. Povestește că la nuntă i-a cântat Gabi Luncă și c-a petrecut până în zori. Întinde mâinile și-arată cât de mare era cortul în care-au făcut petrecerea. Privirea i se luminează și pe față i se citește mândria. Păstrează și-acum rochia de mireasă, ca amintire a marii ei iubiri.
Se zice că dacă plouă-n ziua nunții, ai noroc… Da’ de unde?!”. Ploaia torențială din acea zi a noii sale vieți n-avea să-i aducă nici pe departe fericirea și belșugul pe care le prevestea. Dragostea pe care i-a purtat-o primului soț n-a fost de-ajuns, căci a venit dintr-un singur sens. A rămas însărcinată și l-a născut pe Toma, băiatul alături de care locuiește în prezent. Soțul ei era arheolog și făcea deplasări prin țară. La scurt timp după ce s-a întors dintr-o deplasare, doamna Chiriachița a primit o vizită care avea să-i schimbe viața: o femeie însărcinată îi spunea că tatăl copilului este chiar soțul ei. N-a stat pe gânduri și a divorțat. Lui Toma nu i-a interzis niciodată să-și viziteze tatăl, să țină legătura cu el, să-l cunoască singur și să-și dea seama ce fel de om este.

„Știți cum se spune, am dat din lac în puț”

A doua oară s-a căsătorit mai mult pentru Toma. Băiatul îl îndrăgea pe un bărbat din cartier, care se oprea mereu și-l „distra” în fel și chip. Atașamentul bărbatului față de copilul ei a făcut-o să-l accepte, deși nu era vorba de iubire: „Am zis: nu-i nevoie să fie frumos, nu-i nevoie să mă iubească pe mine… dacă-mi iubește băiatul eu sunt cea mai fericită și îl respect ca bărbat!”.
A îmbrăcat din nou rochia de mireasă și a petrecut alături de familie și prieteni într-un local din București. Au împreună doi copii, pe Aurelian și pe Cristina. I-a fost fidelă soțului, fapt care nu explică gelozia acestuia și bătăile pe care le-a încasat doamna Chiriachița: „Am mâncat bătaie bine de tot”. Însă bărbatul nu s-a mulțumit să o aibă doar pe ea, „A-nșirat multe femei și mă acuza pe mine ori de câte ori mă vedea că vorbesc cu vreun bărbat.”
Deși a fost conștientă că-i va fi greu să crească toți cei trei copii de una singură, doamna Chiriachița a luat viața de la zero, singură, spunându-și: „Decât vai de noi, mai bine singuri!
N-a avut noroc în căsnicie. Nu-i pare rău că s-a căsătorit cu vreunul dintre cei doi soți. Se întristează, totuși, când se gândește că niciunul dintre ei n-a fost un adevărat bărbat, n-a fost om. De ce i s-a întâmplat tocmai ei, nici asta nu știe. Dar știe un lucru, pe care-l spune râzând: „Pe lumea cealaltă n-o să fiu singură. O să am unul în stânga, unul în dreapta. Îmi mai trebuia unul în față și unul în spate!

Cea mai mare realizare: copiii și nepoții

Fața i se luminează ori de câte ori pronunță cuvântul „copil” sau „nepot”: „Viața fără un copil e pustie. Când pleacă de acasă, casa mea e pustie. Plec și eu de-acasă. Dacă nu plec, dau drumul la toate televizoarele, să le-aud vorbind!”. Chiriachița Dănăcică și-a crescut cei trei copii așa cum a știut ea mai bine, singură, fără vreun ajutor de la foștii soți. Acum locuiește cu Toma, băiatul din prima căsătorie, cu nora și nepotul ei, într-un apartament de trei camere din Ghencea. Are camera ei și a avut întotdeauna grijă să nu-i deranjeze în vreun fel pe cei tineri. Își face mâncare, își spală rufele și face curățenie singură: „Eu, din 600 de lei pe care îi am, mă coordonez singură. Îmi fac mâncare, îmi plătesc partea mea din întreținere. Nu am vrut să fiu o povară pentru băiatul meu!”. Povestește, zâmbind, că-n fiecare dimineață se trezește să-și conducă nora când pleacă la serviciu și nepoțelul când pleacă la școală. Apoi face curat în camera ei și-n cea a nepotului. În dormitorul celor mari nu intră, pentru că, spune pe un ton ascuțit, nu vrea să-i învețe leneși. Când n-o mai fi ea ce-o să facă?!
Copiii din cea de-a doua căsătorie stau în aceeași curte, împreună cu tatăl lor. Fata ei, Cristina, urmează destinul mamei, e divorțată și are două fiice, de 14 și 19 ani. Băiatul, Aurelian, e și el căsătorit, dar „nu-i mai trebuie copii, s-a săturat să le îngrijească pe nepoatele lui”. Nepoata mai mare s-a cununat anul acesta și plănuiește să facă și nunta. Doamna Chiriachița se pregătește deja și a-nceput să pună bani deoparte.
Copiii se ajută unul pe altul. Chiar dacă au tați diferiți, ei sunt frați. Nu au făcut niciodată diferențe între ei. Nici doamna Chiriachița nu i-a diferențiat, i-a iubit pe toți la fel de mult. Recunoaște că acum îi sunt mai dragi nepoții, mai ales băiețelul alături de care locuiește: „Îl divinizez pe cel mic. E umflățelul meu!”. Pune iubirea mai mare față de nepoți pe seama faptului că are mai mult timp pe care să-l petreacă împreună cu ei.

Liniștea notelor muzicale…

Când vine vorba despre lucruri pe care regretă că le-a făcut sau că nu le-a făcut în viață, doamna Chiriachița pare că-și eliberează sufletul și împărtășește un mare secret tinerei generații: „Regret că nu m-am distrat la vremea mea, că n-am fost la spectacole, că nu m-am plimbat… Trăiți-vă viața acum! Viața e scurtă… Azi ești, peste o clipă se poate să nu mai fii. Distrați-vă, că viața-i scurtă!”.
Doamna Chiriachița nu se mai poate distra așa cum și-ar fi dorit în tinerețe, dar are un vis desprins din pasiunile copilăriei. Vrea să-l vadă pe Julio Iglesias și să-i audă vocea într-un concert: „Chiar dacă sunt bătrână, muzica mă relaxează. Când îi aud vocea lui Julio, parcă mă liniștesc și-mi aduc aminte de tinerețe. N-am avut și eu unul din ăsta, să-mi cânte la ureche…

Acesta e visul unei femei care, după cum spune ea însăși, a trăit o viață „în secolul vitezei”, neîmplinită din punct de vedere sentimental, dar care nu și-a pierdut cumpătul, ducându-și misiunea la capăt cu optimism. Și-a crescut copiii, și-a cumpărat o casă cu propriile eforturi și a rămas plină de viață până în ziua de astăzi. Acum este o bătrână cu părul alb și cârlionțat, cu ochii verzi și iscoditori, glumeață și cu zâmbetul pe buze, care dorește binele tuturor celor din jurul ei: „Regret că nu pot să ajut și eu oamenii sărmani…”.

Maria BÎRNAURE

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.