Blog

De 85 de ani Elisabeta Oancea adună amintiri. Cu timpul, a învățat să le lege în povești pe care le spune, din când în când, celor ce vor să-o asculte. De fapt, doamna Elisabeta este ea însăși o poveste. După atâta timp de când își tocește tălpile pe Pământ, „mamaie”, așa cum îi zic toți, istorisește, parcă, două vieți paralele pe care le-a trăit în același timp fără să se întâlnească vreodată, două existențe evocate la superlativ – „formidabil” sau „mizerabil” –, niciodată așa și-așa, niciodată acceptabil sau potrivit. Astăzi se gândește cu nostalgie la părinți, la tinerețe și la vacanțele pe motocicleta soțului ei și trăiește din amintirea episoadelor fericite pe care le-a smuls cu greu din ghearele unui destin care n-a iertat-o. Pentru ele a plătit cu sânge. Soțul i-a murit de tânăr și tot prea devreme și-a pierdut și copilul. Măcinată de bolile bătrâneții, doamna Elisabeta a găsit un sprijin în vecina de alături – un „înger păzitor” care n-o lasă niciodată la greu și care o face să se simtă protejată atunci când o cuprinde spaima singurătății. Garsoniera în care locuiește și holul blocului reprezintă întregul său univers, pentru că „mamaia” se deplasează greu, doar spijinindu-se de un cadru ortopedic pe care-l ține întotdeauna aproape. Totuși, e mulțumită că „e bine”, că ajunge să își ia singură o cană cu apă, să arunce gunoiul sau să meargă la baie. Cea mai mare bucurie, însă, îi sunt florile de pe balcon, câteva ghivece pe care le consideră copiii ei și cărora le vorbește toată ziua: le mângâie, le ceartă dacă nu înfloresc și le spune toate necazurile. Zice că la așa o vârstă nu-ți mai prea arde de nimic, însă are nevoie de alimente, mai ales că nu-și poate face singură cumpărăturile. La o dorință îi e mult mai greu să se gândească. Ar vrea, totuși, un aspirator, ca să poată face curățenie fără să mai depindă de alții și ca să-și ocupe timpul cu ceva. Ar fi putut cere mai multe, dar știe că nimeni nu-i poate aduce înapoi ce a pierdut și că viața curge într-o singură direcție, fără s-o mai poți întoarce vreodată, nici cu toți banii din lume.

DSC00499

E miercuri. O zi banală, una care poate să semene cu luni sau cu vineri, care poate să se scurgă de parcă nici n-a fost, o zi peste care trecem grăbiți și n-o băgăm în seamă, doar pentru că mâine urmează alta la fel. Dar pentru doamna Elisabeta Oancea e o zi specială. E ziua în care s-a întâmplat ceva. A primit o vizită. Rar se întâmplă să-i mai treacă oameni pragul casei, iar atunci când vin o ajută mult, dar o ascultă puțin.
La numărul 105, ușa se deschide târziu. În față se întinde un hol îngust și întunecat în care parcă soarele n-a mai ajuns de când lumea. Dincolo, în cameră, întinsă pe pat, doamna Elisabeta Oancea tresare când simte că cineva se apropie. Nu zâmbește, nici nu se încruntă. E răbdătoare. Pare obișnuită cu așteptarea, căci se simte confortabil într-o tăcere care apasă pe umeri ca o piatră de moară.

     – Ce mai faceți, doamnă?

     – Acum bine, mai bine. Dar mi-a fost rău de tot. Am luat un medicament pentru somn. Era să dorm definitiv.

Din pat se ridică greu, se agață de o sfoară legată de piciorul mesei, pentru a ajunge la cadrul ortopedic cu care se deplasează. Este o prelungire a corpului său, nu și-l dorește, dar îl acceptă și îl ține aproape chiar și când stă așezată pe marginea patului. În timp ce vorbește, se mai uită la el din când în când, ca o dovadă că ceea ce spune e adevărat, de parcă toată esența greutăților e concentrată în scheletul de metal.

Douăsprezece suflete ca unul

O viață de om care a pendulat continuu între fericire și dramă și care a început, senină, în Călărași, într-un sat în care viața se ducea domol, în ciuda aglomerației din casa părintească: doisprezece copii, șapte fete și cinci băieți adunați în jurul mesei rotunde ca o singură ființă. Când vorbește despre copilările, doamnei Elisabeta i se luminează fața: „Am avut copilărie frumoasă! N-am simțit răutatea părinților. Numai dragoste era pentru noi!”. Pilonul familiei a fost mama. De fiecare dată când îi vine în gând, doamna Elisabeta izbucnește în lacrimi, apoi le șterge cu dosul palmei, zâmbește și povestește cu emoție cât de mult ținea ea la unitatea fraților, cât a luptat să-i trimită pe toți la București, să-și facă un rost în viață departe de muncile câmpului, de viața grea și batjocurile de la colectiv. Tatăl și-ar fi dorit copiii aproape, să-l ajute într-ale gospodăriei, însă, de prunci, mama și i-a dorit „oameni mari”, așa că i-a trimis pe toți la studii.
Mama a ținut ca toți copiii să meargă la școală. Aveam un frate mai mic, lui nu prea i-a plăcut școala. Mânca bătaie de nu mai știa mămica săraca ce să-i facă. Că știți ce făcea? Seara când se culca împrăștia toate hainele. Și dimineața, până le găsea, întârzia și nu mai ajungea la școală. Și atunci mămica a găsit o soluție: seara când se culca îl obliga să își lege toate bulendrele cu o sfoară, iar dimineața când se scula trăgea de sfoară și lua toate hainele odată.”
Nimeni n-a fost lăsat în urmă, nici fratele mai mare, bolnav și fragil de care cu toții au avut grijă întreaga viață. Mama i-a îndemnat să-l ia și pe el în Capitală, „să nu-l lase în sat ca să-și bată lumea joc de el”, iar copiii au ascultat-o. Sora cea mare i-a stat alături, gard în gard, i-au construit o casă din salcâmii trimiși de părinți și, astfel, nici Bucureștiul n-a fost suficient de mare ca să treacă peste povețele sătencei ce-și învățase odraslele să stea laolaltă, ca odinioară în bătăură, la măsuța cu trei picioare.
Odată cu vârsta, rolurile s-au schimbat, copiii s-au făcut mari, dar niciodată nu și-au uitat rădăcinile. Acum ei trimiteau pachete părinților și câte 25 de lei pe lună de la fiecare, drept ajutor. „Mămica” nu mai venea așa des în Capitală, iar pe „tăticu” îl găseau șoferii de pe microbuz în stație de fiecare dată când știa că trebuie să primească „ceva bun”. Stătea rezemat de un stâlp și aștepta. Întotdeauna ajungea ultimul la mașină și parcă, în gândul său, credea că de data asta n-au mai trimis „fetele” nimic, dar mereu se înșela: „Nu i-am uitat, nu i-am uitat niciodată. Tot ce și-au dorit au avut. Trebuia doar să ne spună că vor ceva. A fost frumos! Vă spun, și noi am avut grijă de părinți! Și lumea din sat zicea: «Mai rar așa ceva!».”
Tot echilibrul doamnei Elisabeta a fost zguduit de moartea părinților, atunci când s-a trezit, dintr-odată, fără cei care o învățaseră atâtea lucruri, care o făcuseră să fie „om”. Astăzi le păstrează fotografia înrămată. O captură alb-negru cu doi tineri îmbrăcați ca ginere și mireasă, o premoniție pentru cele douăsprezece vieți pe care urmau să le îndrume, ca o icoană profană agățată pe peretele dinspre răsărit. Din când în când vorbește cu tabloul și își varsă tot năduful, chiar dacă știe că n-o să afle niciodată un răspuns. Apoi se resemnează: „Așa a fost să fie…”.

O aventură în doi care a durat prea puțin

Când a venit în București, la început, lucrurile au mers bine. Sora ei cea mai mare era angajată la Tramvaie și nu i-a fost prea greu să-i găsească și doamnei Elisabeta un loc de muncă drept taxatoare. Era tânără, cu toată viața înainte, și a lucrat acolo zece ani. Dar, într-o zi, a avut o relevație: „N-am sunat la sor-mea, n-am spus nimic nimănui. Dar mă gândeam, chiar să rămân taxatoare toată viața?”. Așa că a mers la Brațele de Muncă, de unde a obținut repartiție la Electronica. Tot norocul a fost că a întâlnit acolo un văr care era dispecer. Își amintește râzând că prima dată a trecut pe lângă el fără să-l observe.
Eram de-acum și eu fată de oraș, purtam ochelari și trec pe lângă el, iar el m-a cunoscut, sigur. Dar ajung mai încolo și el mă strigă: «Veto, dă-ți ochelarii jos de la ochi și uită-te când treci pe lângă om!».
Vărul a ajutat-o și, astfel, de pe-o zi pe alta, fără transfer, a ajuns să lucreze la Electronica. Între timp, doamna Elisabeta a făcut și școala de operator chimist, ce i-a dat calificarea pe care a valorificat-o toată viața.
Pe soț tot la serviciu l-a cunoscut. Despre singurul bărbat din viața ei, Elisabeta Oancea își amintește că era „tare bun” și că au trăit bine, în armonie. Nimic nu se putea compara pe-atunci cu bucuria pe care o simțeau împreună atunci când, în bătaia vântului, motocicleta îi purta spre cele mai frumoase locuri ale țării, departe de aglomerație, de responsabilități și de necazurile care îi pândeau de după colț.
Era nemaipomenit! Am fost la munte, la mare, nu exista duminică să nu mergem. Dacă eu lucram sâmbăta de dimineață, după-amiază imediat plecam. Am vizitat Porțile de Fier, Sinaia, Predeal, palate, toate, toate.
Aventura în doi n-a durat însă prea mult. „Mamaia”, pe-atunci femeie tânără, în putere, și-a pierdut soțul de timpuriu și pe neașteptate, iar viața a lovit-o drept în moalele capului după ce, cu câteva ore înainte, se bucuraseră împreună de-o realizare importantă în viața unui om: terminaseră lucrările de racordare a casei la rețeaua de utilități. Îi costase mult, iar banii îi agonisiseră în timp, cu sacrificii. A doua zi, însă, din ordinul dat de Nicolae Ceaușescu, locuința a fost demolată. Supărarea l-a copleșit pe soțul doamnei Elisabeta, care a mers la serviciu și a făcut infarct. Era, în acel moment, cea mai dureroasă festă pe care i-o jucase viața.
Rămasă singură cu fetița de patru ani, nu știa că aveau să urmeze altele și mai grele.
Serviciul a menținut-o vie și activă, a făcut-o să lupte pentru fiica ei și pentru viața pe care, cu bune și cu rele, i-o încredințase divinitatea spre a o duce pe umeri. Sentimentul că este utilă cuiva, că realizează lucruri pentru societate o făcea să fie mai puternică și mai optimistă, iar munca devenise o parte esențială a existenței. A hrănit-o zeci de ani, până când, paradoxal, dorința de a munci a trimis-o anticipat la pensie: a ridicat un sac de material plastic de 25 de kilograme și a făcut hernie de disc. A stat prin spital trei luni de zile cu speranța că se va găsi cineva să o vindece, dar nu s-a putut. Cu asta a pus capăt serviciului.
Când am terminat și m-au scos la pensie, ce-am mai plâns… De la Electronica și până acasă am plâns. Cum să nu mă mai duc eu la serviciu și cum să stau acasă toată ziua? Ce-o să fac eu acasă toată ziua? Pe urmă, cu timpul, m-am obișnuit.

„Dumnezeu m-a ascultat… mi-a luat-o când mi-era lumea mai dragă”

„Faci copii la tinerețe, ca să-i ai spijin la bătrânețe”, spune o veche zicală românească. Ea apare ca o lege a firii, iar oamenii își construiesc calea în viață pentru a lega, inevitabil, aceste două puncte interdependente: nașterea urmașilor care să le fie alături atunci când ei înșiși nu mai pot să se ajute. Destinul doamnei Elisabeta Oancea a reușit, însă, să răstoarne și legile naturii, întrucât singura ei fiică n-a apucat să-i întindă mamei o mână de ajutor până la final, pentru că a murit atunci când avea doar 50 de ani. Despre această dramă, bătrâna vorbește greu, privind în gol: „Fuma mult, fuma foarte mult. A făcut ciroză. S-a curățat. Și-am zis că Dumnezeu m-a ascultat și mi-a luat-o când mi-era lumea mai dragă. Când aveam nevoie mai mult de un sprijin”. În glas se simte o urmă de vinovăție. Când a născut-o și-a dorit un băiat.

„Accidentul ăsta m-a aranjat bine, am terminat cu viața”

Când a rămas singură, grijile și nevoile au făcut coadă la ușa doamnei Elisabeta. În urmă cu aproape un an și jumătate a căzut și și-a rupt mâna. Când credea că a scăpat de necaz, într-o noapte, s-a împiedicat și a făcut fractură de șold. Prin spitale a zăcut zile bune, i s-au făcut perfuzii cu vitamine și transfuzii de sânge, pentru că era foarte slăbită și, într-un final, medicii au concluzionat că se va vindeca, însă greu, pentru că oasele sunt fragile și nu se mai sudează la fel de repede. Nici astăzi nu a renunțat la cadrul de mers, ba chiar are nevoie de el în permanență, pentru că este singurul mod în care se poate deplasa. Spune că se roagă la Dumnezeu în fiecare zi să o ajute ca să poată merge în baston, să reușească măcar să ajungă până la piață, la doi pași de casă. Nici bolile bătrâneții n-au ocolit-o: „mamaia” are diabet și suferă de mult timp de cardiopatie ischemică.
Dar asta e. Ce-a fost a fost. Am avut o viață foarte plăcută, o viață care parcă nici n-a fost. A trecut așa…repede. Asta e. M-am terminat acum. Accidentul ăsta m-a aranjat bine, am terminat cu viața.”
Acum, singurul om care îi este aproape necondiționat e vecina, doamna Mia, o femeie în vârstă, bolnavă și ea, dar care o ajută pe „mamaie” dintotdeauna, de când s-a mutat în bloc. E ca un „înger păzitor”, nu pleacă nicăieri fără să o întrebe dacă are nevoie de ceva, îi face mereu cumpărăturile, îi aduce medicamente și are întotdeauna grijă ca ea să nu se simtă abandonată. Doamna Elisabeta primește uneori pachete și de la Organizația Suedeză pentru Ajutor Umanitar Individual, mai ales în preajma sărbătorilor. Legături foarte strânse întreține și cu cele trei surori care mai sunt în viață și care o vizitează cât de des pot, cu toate că sunt bolnave, iar vârsta nu le lasă să își ajute sora așa cum și-ar dori. Elisabeta Oancea susține că educația și valorile pe care li le-a insuflat mama lor le-au ținut atât de unite și spune că atunci când se întâlnesc își amintesc ce și cum le-a învățat „mămica”, și așa își mai îndulcesc traiul.

„Florile sunt copiii mei”

Cea mai mare bucurie i-au rămas florile de care-i plin balconul și pe care le iubește ca pe copiii ei. Are grijă să nu le lipsească nimic, nici apa, nici căldura, în fiecare zi merge să le vadă și zăbovește un timp lângă ele. Le ascultă și simte că, uneori, parcă-i și răspund.
Florile sunt copiii mei. Câteodată, parcă îmi vine să le azvârl, dar, pe urmă, parcă mi-e milă de ele. Toată ziua le vorbesc: «tu de ce n-ai înflorit?», «tu ești puturoasă, nu știi să înflorești!?”. Am floarea aia de sus, îi zice Crăciunelul sau Nu-mă-deranja. Și e exact așa, că dacă o deranjezi în anul ăla nu mai înflorește.
În afară de flori, pe „mamaie” o bucură lucrurile simple: faptul că poate ieși să se plimbe până în capătul holului, că poate merge la baie sau să bea o cană cu apă. Activități atât de normale, de care oamenii nu se pot lipsi, devin un privilegiu pentru cei cărora viața le-a așezat pe umeri poveri așa de grele. La un astfel de destin, dorințele sunt puține. Mai mari apar, însă, nevoile, pe care doamna Elisabeta le sintetizează într-un singur cuvânt: alimente. Acum îi sunt cel mai necesare, cu atât mai mult cu cât nu poate merge singură să-și cumpere tot ce-i trebuie. Și-ar dori, totuși, și un aspirator, să poată face mai ușor curățenie, ca să nu mai depindă atât de tare de vecină și de sora care stă în București.
Mi-aș fi dorit un aspirator. Am eu unul, dar e bătrân ca mine, nu mai merge. Așa aș putea și eu să stau în bățul ăla și să fac curățenie. Dar alimentele îmi sunt strictul necesar, pentru că eu nu pot să mă deplasez.”
Dincolo de toate, Elisabeta Oancea mulțumește divinității, printr-un semn al crucii mare până peste cap, că totuși „e bine!” și păstrează în suflet puterea să se bucure atunci când primește vizita cuiva. „Când mai vorbesc cu câte cineva, parcă îmi mai revin un pic. Parcă m-ați scos și pe mine din anonimat așa, din tăcere. Statul ăsta singură în casă… e greu.”

Când toți cei care își fac timp să mai treacă pe la ea închid ușa în urma lor, doamna Elisabeta rămâne tot singură, cu amintirile și gândurile ei. Pentru a face, parcă, în ciudă sorții, pereții garsonierei sunt încărcați de mărunțișuri agățate sau lipite peste tot. Icoane, fotografii și imagini cu pisoi și iepurași cu priviri vioaie, gata-gata să sară din ramă, o înconjoară pe „mamaia” din toate părțile, de parcă îi urmăresc fiecare mișcare și o protejează în tăcere. Pe lada patului, trei păpuși cu trăsături aproape umane, împodobite cu mărgele și flori în păr, stau sprijinite de un colț și completează un cadru care a devenit ca o persoană, în care fiecare element e un crâmpei de viață. Ceasurile din încăpere nu arată toate aceeași oră, dar cum să mai vrei să ții socoteala timpului, când i-ai plătit deja atâta tribut?
Asta-i viața! N-am știut că-i așa de scurtă! Am crezut că o să țină cât lumea. Dar când mi-am dat seama a fost prea târziu… De-aia le spun tuturor, și vă spun și vouă: trăiți, aveți grijă de viață. Că viața e scurtă, și alta nu se mai întoarce.

Cristina ANDREI

Visele Batranilor

Lasa un comentariu

Proiect realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe,
sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.